Cornelia Golna

Writer

Tainted Heroes

Chapter 22 (excerpt)

English

Eroi pătați

Capitolul 22 (fragment)

Romanian

Iroi lãspusits

Capitolu 22 (cumatã)

Aromanian (Vlach)

The mountain

The world at our feet, Old Agathon had said. And do you know why?

Because of the mountain, Agathon replied, for he had heard his grandfather’s monologue before.

Because of the mountain, Old Agathon said, as if he had not heard. That’s the secret: the mountain – our home, our eagle’s nest. It has kept us free in an empire of slaves! We know all its secret places, every vale and ridge, every track and path; we can read the mountain – the markings of bears and wolves, of pheasants and rabbits. And it has given us the bird’s eye view. From here we see that the world is big, bigger than the village where we were born, bigger even than the mountain itself and the valley below. The humblest shepherd – but shepherds are not humble! – has seen more of the world than the peasants of the valley, more than the village smithies and grocers, whose greatest undertaking is to travel every couple of weeks to market in Sorovich.

Our ancestors the shepherds traveled up and down the mountains in search of pastures for their flocks. They saw how other people lived – the peasants in the valley – the Bulgarians – how they toiled their lives away, their backs bent, their noses to the ground. To them they looked like ants, working themselves to death in those rich fields – not for themselves but for their Turkish and Albanian masters! From dawn to dusk, they labored. And when the day was done, they were spent. They had no more strength and could see no further than their own misery. So small was their world. And the Vlachs said to themselves, that is no life for us!

They saw the Turks and their Albanian brethren, sitting on their cushions in the coffeehouses smoking their narghilès, content to live off the work of others, those their ancestors had conquered in ancient battles. They rode their horses and lorded it over their Christian subjects, but they showed little initiative to better themselves or their country, and when they needed or wanted more money, they could think of nothing better than to look to the Bulgarians, squeeze them more, rob them, through their system of tithes, of even the little that was left to those poor peasants, not understanding that a man who cannot feed his family has little reason to work to fill another’s granary! And the Vlachs said to themselves, this is not the way to grow prosperous.

They saw the glib talkers in the city who took them for ignorant bumpkins and spoke Greek to impress them, intent on cheating them out of a few paras by overcharging them or tricking them into buying useless trinkets, or needling them for baksheesh. And the Vlachs saw their petty ways and said to themselves that they would not waste their time on such trifles.

We’re not like the others – we’re not slaves and we’re not parasites – we’re the leaven that brings life, renewal. And why? Because we know the world is big – we know because we traveled it…

It’s the mountain, always the mountain. It challenges us. Life isn’t easy here – the mountain is steep and harsh. We had to find a way to live, to survive here. From time immemorial we breathed the pure mountain air. We love our home, our mountain, but we yearn – we need – to see what lies beyond…

People laugh at us at times because we’re slow of speech, slow to act, slow in our movements – even our songs and our dances are slow! But that is our strength! We measure our steps, our gestures, in keeping with our dignity. A Vlach thinks long and hard before he makes a move, but when he does, he knows it is the right one.

We’ve become merchants and craftsmen, created routes for goods and people to travel. We transport them with our caravans. Many of our kind have moved to far-off cities and towns, even beyond the empire, for the sake of business and the good life… The clever Vlach will not toil his life away, he will seek to make his fortune. And in so doing, he will preserve his honor and his freedom. He will do as I did, look after his family and be master of his fate. And he will never forget the mountain that made him who he is.

Muntele    

Lumea la picioarele noastre, spusese bătrânul Agaton. Şi ştii de ce?

Datorită muntelui, răspunse Agaton, fiindcă mai auzise monologul bunicului.

Datorită muntelui, spusese bătrânul Agaton. Ăsta e secretul: muntele – sălaşul nostru, cuibul nostru de vulturi. Ne-a ţinut liberi într-un imperiu de sclavi! Îi ştim toate locurile tainice, fiecare vâlcea şi coamă, fiecare potecă şi cărăruie; putem să citim muntele – semnele urşilor şi ale lupilor, ale fazanilor şi iepurilor. Şi ne-a dat vederea asta largă, de sus, atotcuprinzătoare. De aici putem vedea că lumea e mare, mai mare decât satul în care ne-am născut, mai mare chiar decât muntele însuşi şi valea de dedesubt. Cel mai umil cioban – dar ciobanii nu sunt umili! – a văzut mai mult din lumea asta decât ţăranii din vale, decât fierarii şi băcanii din satele de jos, a căror cea mai cutezătoare ieşire în lumea largă este un drum la târgul din Sorovici, o dată la câteva săptâmâni.

Strămoşii noştri păstori cutreierau muntele în sus şi în jos, în căutare de păşuni pentru turme. Au văzut cum trăiu alţi oameni – ţăranii din vale – bulgarii – cum se speteau, cu spinările încovoiate, capetele plecate. Pentru ei ăştia arătau ca nişte furnici, robotind pe câmpurile alea bogate – nu pentru ei, ci pentru stăpânii lor turci şi albanezi. Trudeau din zori până-n asfinţit. Şi când ziua se sfârşea, erau sleiţi. Erau storşi de vlagă şi nu vedeau mai departe de propria amărăciune. Şi aromânii şi-au spus: asta nu-i viaţă pentru noi!

I-au văzut pe turci şi pe fârtaţii lor albanezii, şezând pe perne în cafenelele lor şi trăgând din narghilele, mulţumiţi să huzurească din truda altora, cei pe ai căror strămoşi îi învinseseră în bătălii de odinioară. Umblau călare ţanţoş şi se uitau de sus cu trufie la supuşii lor creştini, dar arătau prea puţină tragere de inimă pentru propăşire, a lor şi a ţării lor, şi când le trebuiau sau pur şi simplu voiau mai mulţi bani, singurul lucru la care-i ducea mintea era să-i stoarcă mai tare pe bulgari, să-i jupoaie prin sistemul lor de dijmă pe ţăranii ăia amărâţi de puţinul ce le mai rămăsese, nepricepând că unui om care nu îşi poate hrăni familia nu-i arde să muncească pentru a umple hambarul altuia! Şi aromânii şi-au spus: nu asta-i calea bunăstării.

I-au văzut pe palavragiii din oraş, care-i luau drept bădărani neştiutori şi vorbeau greceşte ca să-i dea gata, mereu puşi pe furtişag, cu gândul numai la vreo ciupeală de câteva parale din umflarea preţului; sau cum să-i îmbrobodească parşiv, doar-doar le-or băga pe gât nişte farafastâcuri netrebuincioase, sau sâcâindu-i pentru bacşiş. Şi aromânii au văzut meschinăriile lor şi şi-au spus că nu-şi vor irosi timpul cu astfel de fleacuri.

Noi nu suntem ca ceilalţi – nu suntem sclavi şi nu suntem paraziţi – noi suntem plămada care aduce viaţă, înoire. Şi de ce? Fiindcă ştim că lumea e mare – ştim pentru că am cutreierat-o.

E muntele, întotdeauna muntele. Ne încearcă. Viaţa nu e uşoară aici – muntele e râpos şi aprig. A trebuit să găsim o cale de a trăi, de a supravieţui. Din timpuri străvechi am tras în piept aer curat de munte. Ne iubim meleagul, dar tânjim – avem nevoie – să vedem ce se află dincolo...

Uneori lumea râde de noi pentru că suntem înceţi la vorbă, înceţi la faptă, înceţi în mişcări – chiar şi cântecele şi jocurile noastre sunt molcome! Dar asta e puterea noastră! Ne măsurăm paşii, gesturile, potrivit demnităţii noastre. Un aromân gândeşte aşezat înainte de a face o mişcare, dar când o face, ştie că este cea potrivită.

Am devenit neguţători şi meşteşugari. Am deschis zările călătoriei şi comerţului, am bătătorit drumuri. Cărăuşim mărfuri şi oameni cu caravanele. Mulţi din neamul nostru s-au strămutat în oraşe şi târguri hăt-departe, chiar dincolo de hotarele imperiului, de dragul afacerilor şi al bunului trai... Aromânul ager la minte nu va roboti pe deşelate, ci va căuta să facă avere. Şi în felul ăsta îşi va păstra onoarea şi libertatea. Va face ce am făcut eu, se va îngriji de nevoile familiei şi va fi stâpân pe soarta lui. Şi nu va uita niciodată muntele, care l-a făcut să fie ceea ce este.


În românește de Mircea Bucurescu


Muntili

Lumea la cicioarli a noasti, dzãsi Pap Agathon. Shi shtii cãtse?

Cã him tu munti, apãndisi Agathon.

Cã him tu munti, dzãsi shi paplu di canda nu avdzã tsi dzãsi ficiorlu. Aestu easti misticolu: muntili – casa a noastã, fuljaua a noastã di vulturi. Aestã nã tsãnu libiri tu unã amirãrilji di sclayi, di huzmichiari! Ãlj shtim tuts misticadzlji a muntilui, ãlj shtim vãljurli tuti, dzenurli, apili shi cãlicili tuti; noi putem s-lu dhghivãsim muntili – s-alidzem seamnili alãsati di ursi shi luchi, di pulji ayri sh-di ljepuri. Aestã nã featsi s-videm largu ashi cum ved pulji ayri. Di aua dunjaua s-veadi mari, ma mari di hoara tu cari bãnãm shi iu nã featsim, ma mari sh-di muntili tu cari him shi di valea di dupu munti. Ma glarlu picurar – ama picurarlji nu suntu ici glari! – ari vidzutã tu dunjauã ma multi ca itsi huryeat ditu cãmpu, ca itsi embur a lor, tsi ndoauã ori tu an s-ari dusã s-vindã shi s-ancupãrã pãrmãthii di-mpãzari, di Sorovici.

Pãpãnjlji a noshtsã lj-au alãgatã nsus shi-nghios muntsãlj tuts ta s-aflã livãdz ma buni ti pãshtearea a oilor. Pãpãnjlji a noshtsã au vidzutã cum bãneadzã dunjaua, tsi banã ari tu cãmpu, cum bãneadzã vuryarlji, adushi di mesi shi cu caplu tut plicat. Ti pãpãnjlji a noshtsã tuts aeshtsã eara ca furnitsli, tsi lucra greu tu cãmpu pãnã s-frãndzea di mesi shi nitsi nu lucra ti nãshi barim, ama ti nicuchirlji a lor, ti turtsã sh-ti arbineshi. Ditu apiritã pãnã tu ascãpitatã s-dirina di lucru. Sh-dicseara deapoa, cãdea ca vãtãmats. Nu mata avea puteari ti ici tsiva shi nitsi nu putea s-veadã ma largu di bana lor shcretã. Ahãt njicã eara lumea tu cari s-anvãrtea. Ti atsea dzãsirã armãnjlji – ahtari banã nu easti ti noi!

Ãlj videa cum shidea turtsãlj shi arbineshlji tu cafineadz, cum bea narghile shi ãshi fãtsea muabets dzua tutã shi pãradzlji lã yinea di la mãratslji huryeats tsi s-vãtãma cu lucurlu tu cãmpu. Elj alãga cãvalã tu horli di crishtinj di iu sh-loa pãradzlji, ama nu minduia sã s-bagã shi elji niheam pi aradhã shi s-ahurheascã vãrã lucru tinjisit. Cãti ori vrea i avea ananghi di ma multsã pãradz, ãlj bãga vuryarlji di pãltea ma multu for shi ma multu chiro lipsea s-lucreadzã ti nicuchir. Ama nu minduia cã un om tsi nu poati sã-shi hãrneascã taifa, nu mata ari chefi s-lucreadzã geaba ti altu. Shi armãnjlji iara shidzurã shi minduirã shi achicãsirã cã nu ashi s-fatsi avearea.

Armãnjlji vizurã cum nãscãntsã, tsi mashi zboari goali eara, ãlj mutrea cu nãrli ndzeanã shi vrea sã-shi pizuiascã cu nãshi. Lã zbura gãrtseashti, cã ghio taha eara semnu cã suntulj ma mintimenj, shi vrea sã-lj arãdã la pãradz. Armãnjlji ãlj mutrea cu njilã shi minduia cã nu au oarã s-chiarã cu ahtãri chirãturi shi cu ahtãri paliu oaminj.

Noi nu him ca tuts alantsã – nu him ni huzmichiari, ni linãvoshi – noi him di mãljaua di cari si-amintã bana. Cãtse? Cã noi shtim cãt mari easti dunjaua shi shtim aestã cã noi alãgãm loclu tut…

Easti muntili, daima muntili. Aestã nã fatsi ma sãnãtoshi, ma sertsã. Bana nu easti ici lishoarã tu munti – muntili easti fuviros shi nu ljartã. Noi lipsea s-aflãm unã cali s-nã tritsem bana tu muntsã. Di eta tutã noi shtim s-adiljem mashi air di munti shi libiri vrem s-him ca pulji al Dumnidzã. Nã vrem casa shi casa a noastã easti muntili, ama vrem sã shtim shi tsi s-fatsi anaparti di munti, tu vali, tu cãmpu…

Dunjaua ãshi arãdea cu noi cã taha him cama preaghalea – tu zbor, tu imnatic – pãnã cã shi cãntitsli a noasti suntu cama preaghalea shi giocurli a noasti suntu preaghalea! Ama tu aestã shadi putearea a noastã. Nã misurãm zborlu shi nã misurãm purtaticlu, shi ashi nã tsãnem pirifanja. Poati cã armãnlu minduiashti multu pãnã lja unã apofasi, ama anda u lo apofasea shtii cã atsea easti shi nu sh-alãxeashti mintea.

Nã adrãm emburi shi zãnãtcii, adrãm cãljuri ta s-urdinã cãrãvãnjli shi oaminjlji. Purtãm pãnã largu pãrmãthii cu a noasti cãrãvãnj. Di a noshtsã, multsã alãga cu cãrãvãnjli di un cãsãbã tu alantu, nafoarã di Amirãrilja Turtseascã, ta s-aflã unã pãzari ma bunã shi unã banã ma bunã… Armãnlu mintimen nu va sheadã sã-shi plãngã bana, ama va caftã s-adarã tut tsi poati ta sã adunã aveari shi sã-shi facã bana ma lishoarã. Ama nitsiunãoarã nu va s-agãrsheascã s-armãnã tinjisit shi libir. Dip cum adrai sh-mini – sã-shi mutreascã taifa shi s-armãnã el nicuchir pi bana a lui. Armãnlu vãrnãoarã nu ari s-agãrsheascã muntili, cã mashi di itia a muntilui agiumsi ashi cum easti azã.

Pi Armânesjte de Marilena Bara