Cornelia Golna

Writer

EROI PĂTAȚI

Cristina Manole în Observator cultural, 08.11.2019

Eroi pătați, Editura Eikon

Traducere din limba engleză de Mircea Bucurescu / Translated from English to Romanian by Mircea Bucurescu

Lansare la BookfestLansare la Bookfest

Lansare la Constanța

Lansare la Timișoara

O cronică semnată de

Prof. Ecaterina Neacșu


Preambul

Pe Cornelia Golna, autoarea romanului Eroi pătați, apărută de curând la Editura Eikon din București, în traducerea din limba engleză a lui Mircea Bucurescu, am întâlnit-o anul trecut, cu prilejul lansării traducerii lui Jan Willem Bos, soțul domniei sale, a romanului lui Mihail Sebastian, De două mii de ani. Nu ne-am cunoscut propriu-zis, pentru că nu am depășit pragul unei apropieri protocolare impuse de eveniment. O persoană delicată, al cărei zâmbet mi-a atras atenția. Am avut sentimentul că trădează o emotivitate specifică oamenilor sensibili, neobișnuiți cu laudele excesive și nici cu un fel de curtoazie care se revendică unui alt tip de relație decât aceea impusă de valorile la care se raportează. De aceea, citindu-i romanul Eroi pătați, m-am bucurat că nu m-am înșelat, dar, mai ales, că am reușit să facem cunoștință. Sunt un cititor de modă veche. Citesc, mă întorc dacă nu înțeleg și continui,la această vârstă cuvioasă, să-mi fac fișe de lectură. Ca cititor experimentat, care nu și-a pierdut, însă, ingenuitatea receptării lipsite de prejudecăți, deopotrivă morale și estetice, o spun, din capul locului: acest roman mi-a actualizat în timpul lecturii starea de căutare în spațiul epic, emoția lină a întâlnirii cu poezia și atitudinea interogativă, pe alocuri retorică, obligându-mă cumva la o reconsiderare nu a timpului istoric, convertit în timp ficțional, cât la omul supus timpului său. Timpul acesta/acela care se scurge pentru fiecare dintre noi în mod diferit, iar modul în care ne raportăm la el ne compune un destin, mereu diferit de al celorlalți, asemănător mereu. Mă întreb mereu, deschizând paginile unei cărți, din ce nevoie sufletească s-a născut și, mai ales, dacă autorul/autoarea m-a cuprins și pe mine, cititorul generic în lista mai mult sau mai puțin generoasă a celor căreia i se adresează. Și întrebarea aceasta apare chiar din momentul în care citesc titlul:

EROI PĂTAȚI

Oximoronică, sintagma eroi pătați prefigurează un profil spiritual care se construiește treptat de-a lungul scriiturii, folosind o metodă narativă a construcției personajului central prin combinații și alternări de planuri, acumulând tușe din toate împrejurările în care apare, dar mai ales din interacțiunile cu celelalte personaje, indiferent de poziția în care se află, alături sau în contra personajului central. Agaton Galan, căci despre el este vorba, este aromânul tipic, așa cum l-a văzut și l-a proiectat în ficțiune autoarea romanului, Cornelia Golna. În capitolul 36, de pildă, portretul astfel construit își întregește marginile și se impune ca imagine emblematică, substituindu-se aceleia a eroului, trăitor în vremuri tulburi ale istoriei aromânilor, respectiv perioada de la începutul secolului al XX-lea, moment în care albanezii, aromânii, bulgarii, grecii și sârbii se grupează după interesele pe care le au în privința acaparării bunurilor pe care turcii le vor abandona o dată cu retragerea lor:


„Șirul bărbătesc și cu cel femeiesc în spatele lor, însoțit de muzicanți, ajunse în mijlocul terenului plat. Mulțimea urmări cum conducătorul dansului cedează această poziție de onoare unui nou protagonist. Agaton Galan își luă locul în capul șirului. Apucând mâna celui de-al doilea dansator, rămase pentru o clipă nemișcat, apoi ridică mâna liberă spre cer, parcă gata să zboare. Oamenii îl urmăreau cum conducea dansul, trupul lui mlădios înaintând cu grație maiestuoasă, fără să iasă vreo clipă din ritmul muzicii. Sări, bătu aerul cu picioarele, și descrise jumătăți de cerc; apoi, ateriză pe vine și atinse pământul cu palma; sări din nou; apoi ateriză pe vine și atinse pământul cu palma; sări din nou; apoi, pentru un răstimp, picioarele lui intrară în armonie cu pașii celorlalți dansatori până când, împuns de un imbold lăuntric, sări din nou și se ghemui și atinse pământul cu palma și se învârti și se ridică în picioare și descrise o altă boltă în aer. Și tot timpul expresia feței îi rămase neclintită, de nepătruns, precum chipul unei statui.„ (p.452)


Portretul acesta dinamic, cu o componentă cinematografică lesne de identificat, amintește de eroii vulcanici ai lui Nikos Kazantzakis, comparație deloc întâmplătoare, dată fiind cultura și civilizația greacă – model și reper spiritual în întreaga încărcătură ideatică a romanului. Deși cu aspectul unui roman realist, adesea și cu elemente naturaliste, Eroii pătațiai Corneliei Golna este mai degrabă un poem eroic, având ca model epopeea homerică. Imaginea în care la căpătâiul muribundului Miron se află Odiseea lui Homer este doar unul dintre argumentele care probează intenția scriitoarei de a ilustra strălucitul izvor cultural care motivează faptele eroice ale personajelor sale. Numele dat ultimului născut din familia lui Agaton Galan, Odiseu, unul dintre fiii săi care vor lua drumul pribegiei, este pe cât de simbolică, pe atât de relevantă în sensul transfigurării evenimentului real în demersul acesta romanesc. Construit pe exemplaritate și spirit de sacrificiu, caracterul de poem eroic are o pondere semnificativă, detronând chiar narațiunea, povestea propriu-zisă, care, de cele mai multe ori funcționează ca pretext, pentru a pune în lumină imaginea generică a aromânului purtător de glorie Agaton Galan.

Asemenea construcției unei cronici de familie, atât relațiile din interior, cât și cele exterioare sunt surprinse printr-o suprapunere a planurilor narative, a căror combinare seamănă mai curând cu o alunecare dintr-o atmosferă în alta, transformându-se în stări de spirit, îmbogățind și nuanțând narațiunea. Bătrânul Agaton doarme la umbra părului, de aceeași vârstă cu el – „Ultimul lui prieten. Toți prietenii lui din stirpea omenească erau plecați din lumea celor drepți.” ( p.11) - supravegheat de strănepotul lui, Teodor. Așa începe povestea unei familii din Mușata Macedoniei, în anul 1903, o familie între membrii căreia relațiile se stabilesc nu doar după apartenența la același arbore genealogic, ci și după criteriul valorilor fundamentale la care se raportează: iubirea, adevărul, onoarea și demnitatea, toate susținute de rădăcina comună a nevoii de libertate. Bătrânul Agaton este un personaj simbolic, întocmit pe un calapod expresionist. Aproape lipsit de corporalitate, el este purtătorul unor mesaje încifrate, comparabile cu strigătele de luptă, pe care le transmite în răstimpuri, adunându-și toate puterile. Tot simbolic, el asigură legătura între generații și transmite îndemnul la apărarea valorilor străvechi. Funcția de legătură dintre hăul metafizic și realitatea stârnită din matca ei, pe care în drama Meșterului Manole a lui Lucian Blaga o asigura Găman, de pildă, îi este atribuită în romanul Eroi pătați bătrânului Agaton, iar talentul portretizării se impune chiar de la început ca o marcă individualizantă a scriiturii Corneliei Golna.

Rafinat este și modul romantic prin care scriitoarea stabilește corespondența simbolică dintre planul uman și cel al naturii. Natura este spiritualizată, reminiscență a viziunii romantice, făcând în contextul acesta casă bună cu celelalte estetici. Imaginea stejarului, prin substituire, exprimă echilibrul precar al comunității de aromâni din Mușata, a cărei căpetenie e numai de neînfrântul Agaton Galan:


„În fața lui, la cotul drumului, se afla bătrânul stejar. Stătea acolo, agățat cu îndărătnicie de coasta stâncii. Dacă în trecere te uitai în jos, îi vedeai rădăcinile; În primăvara asta se dezgoliseră după ploile năvalnice. Agaton cunoștea stejarul ăsta de o viață. Era un punct de reper care îl anunța pe călător că mai avea de mers cam o oră până la Mușata. Însă acum îi slăbea stabilitatea. Dacă nu își pierdea complet aderența, sau nu îl dobora o rafală năprasnică de vânt din creierul munților, ar putea să mai dăinuie un an sau doi. Apoi, avea să se usuce, să se veștejească. Îl întrista gândul că un arbore atât de puternic, înalt, viguros și cu o coroană falnică – un astfel de exemplar se rătăcise într-un asemenea loc vitreg. Până atunci nu stătuse niciodată să mediteze la existența precară a acestui copac. Era un gând tulburător. De amar de ani crescuse acolo într-o senină sălbăticie, nepăsător față de primejdia care îl pândise dintotdeauna.„ (p.25)


Romanul întreg este un șir impresionant de fapte, dintre care cea mai densă reprezentare o are confruntarea. Tabere rivale, interese meschine, instinctualitate, durere nemărginită, oameni care se sacrifică sau sunt sacrificați, cei mai mulți sunt vinovații fără vină. Sunt tablouri vivante, în general în alb și negru, peste care izbucnește adesea câte un val de sânge, cu o simbolistică diferențiată, de la gestul sacrificial până la moartea accidentală, de fiecare dată violentă, copleșitoare, chinuitoare. Moartea farmacistului Filip Kapetanopulos, alăturat benevol grupului de rezistență, pentru a spăla rușinea suferită de confrații săi, dar mai ales ultimele clipe din viața acestuia, compun o imagine descriptivă care are finețea bobului de rouă de pe o frunză deja îngălbenită, dar și ascuțimea cuțitului strălucind în soare:


„Se trezi pentru a treia oară. În depărtare, cerul părea un pojar. Un apus de soare stacojiu, își zise visător. Colora atmosfera, îmbujora lumea. În lumina asta, aproape că puteai să vezi moleculele de aer învârtindu-se într-un dans delirant. Odată, pe când era copil mama lui i-a spus: <Uite, Filip,, lumea a devenit roz!> își aminti că mergeau pe cheiul râului și, cu ochii uimiți ai băiețelului decinci ani, se minuna de efectele acestei stranii iluminații care inunda cerul, se cernea prin frunzișul plopilor, poleia caldarâmul. Mama lui a râs și l-a ridicat în brațe: <Câteodată Dumnezeu îțí face un dar – chiar așa!>. <Vezi, Filip?> Și-a îndreptat mâna spre norii rumeni care îmboboceau pe cer.

Scoase un oftat și corpul i se destinse. Zăcea nemișcat. Din ochii pironiți la orizontul sângeriu se prelinse un pârâiaș subțire care-și făcu drum pe amândoi obrajii.„ (p.224)


Tematic vorbind, e mai la îndemână să identifici teme care nu își găsesc dezvoltarea de-a lungul romanului Corneliei Golna. Vorbim, așadar, despre o complexitate tematică, în care moartea și ura dețin poziții centrale. Disociind din nou, în cromatica de alb și negru, în binomul iubire și ură, ura se impune ca o constantă tematică, aproape omniprezentă. Relevant în acest sens este dialogul dintre Agaton Galan și Miron:


„Ce om s-ar coborî într-atât – spuse Agaton – încât să-și otrăvească un seamăn?

– Un om îmbibat de ură, zise Miron. Ros de ură.„ (p.502)


Contrabalansând, iubirea, o temă aparent nedezvoltată în roman, se dezvăluie dintr-un înveliș emoțional delicat. Bărbații aromâni din Mușata își iubesc nevestele, iar acestea le percep autoritatea în componenta ei drăgăstoasă și morală. În ultima lor noapte de dragoste, precedând-o pe cea a morții, Sofia își retrăiește cu intensitate viața alături de Agaton, lăsând timpul să se dilate sub presiunea clipelor numărabile pe care le mai au împreună:


„Sofia se uita țintă la bărbatul care îi hotărâse cursul vieții. Aproape că nici nu-și mai amintea viața fără el. Când se căsătorise era fată de treisprezece ani, iar el un bărbat de douăzeci. La nunta lor, nu îndrăznise să-l privească în ochi; doar se uita pe furiș, când credea că el nu bagă de seamă, la tânărul înalt și frumos care avea s-o facă femeie; ea, femeie, care doar cu câteva zile în urmă se despărțise de păpuși! Învățase repede să-l iubească, însă nu o părăsise niciodată cu adevărat o anume teamă de el.

Își întoarse privirea spre pătuț. Odiseu își vedea mai departe de somnul lui, nepăsător la sfada lor încheiată. Se ridică în liniște din pat și stinse lampa. Apoi se furișă la loc sub plapumă, culcușindu-se lângă trupul cald al bărbatului ei.” (p.550)


Prin această economie de mijloace, prin procedeul esențializării, scriitoarea își exprimă cu naturalețe apartenența la neamul pe care îl descrie minuțios și cu meșteșug. Cu dragoste și cu mândrie. Cu sfială și admirație nedisimulată. Cu o pudoare transmisă genetic de la o generație la alta. Vocea narativă se identifică și de această dată cu cea auctorială, dezvăluind intenția scriitoarei de a da verosimilitate fiecărui fapt povestit.

Întrebarea inițială, legată de nevoia sufletească care a mânat-o pe Cornelia Golna să scrie Eroi pătați s-a transformat, până la capătul romanului, într-o adevărată ghicitoare, la care eu, ca cititor cu particularitățile la început menționate, am încercat să răspund prin această analiză. Aș mai adăuga doar că am descifrat în subtextul acestui roman o convingere care este a scriitoarei și pe care o împărtășesc în întregime: numai o iubire mare manifestată față de propriile rădăcini, de propria identitate, de tine însuți poate contrabalansa ura.

Textul pe flipsnack.com