Cornelia Golna

Writer



Lansarea Eroilor pătați la Iași, 22 septembrie 2019, împreună cu Alexandru Gica și Paula Onofrei

„Eroi pătați” de Cornelia Golna

– Recenzie de Sorin Ciutacu




TIMPUL Belgia

17 februarie 2021

Cornelia Golna scrie al doilea roman al său (2018), o reușită artistică incontestabilă, inspirându-se din biografia bunicului său de origine aromână implicat în evenimentele tulburi ale apusului vechii ordini otomane din Macedonia anilor 1903-1908. Eroi pătați este un roman istoric cu un titlu oximoronic, care scoate în evidență dilema luminii în care pot fi văzute faptele protagonistului, Agaton Galan și ale altor personaje care apar esențiale în economia narațiunii.

Precum la Henry James apare recursiv tema internațională, la foarte talentata scriitoare Cornelia Golna de limbă engleză reapare tema balcanică dominantă. Scriitoarea are origini aromâne, e născută în România, dar crescută în Statele Unite și formată la universități americane. Deloc întâmplătoare este tema balcanică la Cornelia Golna și pentru faptul că ea are un master în studii clasice la University of Illinois, la Urbana Champaign. Toate acestea converg spre un raison d’être al acestei recursivități. Romanul de debut al ei, City of Man’s Desire (2004), aduce în prim-plan Constantinopolul anului 1908 și un personaj de neuitat, protagonista romanului, Theodora de origine aromână.

Minuțios documentat și scris cu un pathos narativ moderat de conștiința creatoare a Corneliei Golna, romanul curge ca un fluviu cu mulți afluenți narativi spre un deznodământ parcă proiectat în titlul anticipant al finalului. Romanul se naște ca o promisiune adeverită peste timp făcută de autoare sieși și memoriei bunicului ei, pe care nu l-a cunoscut. Titlul însuși este un raccourci al evenimentelor, une mise-en-abîme pentru așteptările noastre.

Romanul istoric are un ton documentar și ne invită la un recurs la istoria Balcanilor de la începutul secolului XX. Istoria vie din roman, istoria personală a familiei, precum în romanul Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian, a altă narațiune de familie, se livrează devoalată publicului și capătă dimensiuni general-umane de esență tragică.

Pot Balcanii din Imperiul Otoman al începutului de secol XX, care înseamnă și începutul căderii rapide a acestui imperiu, să ofere fundalul unei istorii tragice în sensul esteticii aristoteliene? Coincident tot macedonean sau poate nu, deși din alte timpuri, Aristotel poate fi invocat aici ca o autoritate care luminează tragicul destinului lui Agaton Galan.

În Macedonia otomană, forțele vitale ale etnicităților se confruntă sălbatic: comitadjii bulgari și andarții greci luptă pentru convergența spre Bulgaria, respectiv Grecia, state naționale deja formate și care își susțin partizanii. Aromânii, care inițial încurajați să se orienteze spre Romania și să-și trimită copiii la școlile românești din regiune, sunt prinși acum în ghemul de interese contradictorii politice și sunt forțați să facă alegeri, care adesea nu sunt garantate că vor avea consecințele dorite.

Prin alegerea părții grecești în conflict, sperând în drepturi naționale și culturale pentru comunitatea aromână, Agaton Galan se înveșmântează tragic în fața unui public postmodern și recategorizează tragicul eroului grec antic într-unul modern, de început de secol XX. Stagiritul fixează în expresii nemuritoare estetica tragică aplicată acum eroului Agaton (agathos înseamnă cel bun / virtuos în limba elină). Noi, lectorii postmoderni, identificându-ne cu eroul, trecem prin momente cathartice, de compasiune și spaimă când simțim că Agaton, prins în ghemul inextricabil de loialități conflictuale, suportă un șir de nefericiri nemeritate, consecințe ale alegerii sale în vâltoarea istoriei, care culminează cu asasinarea sa executată de necunoscuți.

Cred ca putem să considerăm alegerile lui ca fiind în consonanța caracterului lui moral și nobil drept o eroare sau o culpă tragică cu un fundament precum o hamartia aristotelică. Credem ca hamartia conotează mai degrabă imperfecțiunea reală a oricărui erou, aducându-l realist pe un tărâm al unei dispute de norme morale deasupra căreia există un destin kosmic.

Stagiritul vede fixată tragedia în Poetica sa prin parametrii detectabili parțial și aici: intriga, personajele dilematice morale / nobile, arsenalul retoric, concepția, spectacolul și muzica. Aristotel consideră intriga cel mai important element într-o tragedie întrucât el definește tragedia ca o mimesis a evenimentelor și a vieții și nu atât a omului în sine și afirmă că mai degrabă conturul evenimentelor determină fericirea sau nefericirea oamenilor, a personajelor în chestiune. Personajul devine reprezentat ca atare ca urmare a cursului acțiunii, iar trăsăturile lui de caracter se revelează ca funcție a intrigii, a conturului evenimentelor, sugerează Stagiritul.

Conturul acțiunii imprimat pe harta estetică a romanului îndeplinește criteriile discutate de Aristotel: Agaton Galan este condiționat caracterologic să acționeze în conformitate cu conștiința sa în rețeaua contradictorie și complexă a datoriilor sale către familie, către comunitatea aromânilor și a forțelor politice centrifuge ce contribuie la pulverizarea vechii ordini a Imperiului Otoman.

Direcția acțiunilor lui Galan se raportează, în ultimă instanță, la o ordine a kosmos-ului, o ordine încă nedefinită, unde omul este un creator subiacent ei. Modernitatea tragediei OMULUI Agaton Galan rezidă exact în analiza fină psihologică pe care o întreprinde Cornelia Golna, disecându-i resorturile intime si dilemele existențiale ale loialității lui Agathon.

În economia romanului protagonistul, Agathon Galan, intră în interacțiuni complexe, care-i jalonează drumul si alegerile, cu alți eroi dilematici precum foarte viu conturații Pavlos Melas sau Filip Kapetanopoulos. Pavlos Melas este omul care-l propulsează politic în comunitatea pro-greacă pe Agathon, deși nu toți aromânii proeminenți ai colectivității Macedoniei îi împărtășesc alegerea. Alții sunt pro-români sau chiar pro-bulgari. Filip Kapetanopoulos este farmacistul ai cărui moarte este transfigurată în mod emoționant artistic.

Membrii proeminenți ai comunității aromânilor din mitica si ficționala așezare Mușata (care înseamnă frumoasa) sunt suflete tari. Ei recompun parcă personajele unui poem eroic clasic grecesc, sunt eroii asemeni celor din Odiseea. Au aderența lor la valorile supreme: dragostea, fidelitatea, solidaritatea, adevărul, demnitatea, onoarea și libertatea.

Cornelia Golna îi descrie cu atenție quasi-obiectivă și reconstruiește cu migală și dorință de adevăr lumea Mușatei între 1903 si 1908. Personajele ei au ceva din încrâncenarea lumii lui Nikos Kazantzakis iar pasiunea ei de scriitoare totalmente dedicată recreării lumii balcanice o apropie indiscutabil de Orhan Pamuk.

Romanul a cunoscut două traduceri până acum, cea în română a lui Mircea Bucurescu și cea în aromână a Mariei Bara (cu titlul de Iroi lãspusits). Ambele strălucesc ca admirabile realizări artistice ce reușesc să transmită fiorul inefabil al nostalgiei și al istoriei, dilemele eroilor și descrierile de un pitoresc aparte ale munților și văilor Macedoniei însuflețite de oameni îndârjiți și extrem de harnici. Aș putea spune că prin traducerile în română și, mai ales, aromână, romanul se întoarce acasă, căci undeva acolo îi aparține sufletul aflat într-o odisee a căutării și regăsirii minunate.

Realismul romanului obiectiv necesar pentru caracterul istoric și documentar este atins de aripa romantică a unor descrieri și prezența unor nume memorabile (Agaton, Odiseu, Miron, Filip, Sofia) ce trădează dorința unui nostos implicit în timp și spațiu și magia infraestetică a idealului clasic grecesc. Eroi pătați este un infinit de frumos gest de iubire pentru originile sale, un omagiu pentru o patrie balcanică recâștigată imaginar după călătorii odiseice. Orice plecare încadrată unui periplu înseamnă și o întoarcere ad fontes, ad originem.

Recenzie de Sorin Ciutacu, lect. univ. dr. la Universitatea de Vest din Timișoara

Saga aromânilor din Macedonia (Eroi pătați de Cornelia Golna)

de Diana Vrabie

Apărut inițial în limba engleză, în 2017, la editura Go-Bos Press, romanul Tainted Heroes de Cornelia Golna a fost tradus la scurt timp în română de Mircea Bucurescu, fiind publicat sub auspiciile editurii Eikon, în 2019, cu titlul Eroi pătați. Periplul transferului cultural a continuat prin contribuția Mariei Bara care a tradus din engleză în aromână romanul cu titlul Iroi lâspusits și care a apărut în 2020 la editura Go-Bos Press. Astfel, această povestire ficționalizată a vieții aromânilor, în sensul de depozit narativ, în care se manifestă puternicul sentiment al identității și-a anunțat zborul în lume și sperăm să-l continue neîntrerupt.

Viguros ancorată în spațiul balcanic, descendentă dintr-un tată aromân din Grecia și o mamă româncă, autoarea Cornelia Golna deține toate datele pentru a oferi un roman istoric despre destinul aromânilor din Macedonia, într-o excelentă reconstituire istorică și etnologică.

Inspirat din povestea bunicului dinspre tată, trecut prin grila fină a ficționalizării și talentul narativ și portretistic al scriitoarei, acest roman este demn de o transpunere cinematografică, la care te îndeamnă vasta construcție epică, multitudinea personajelor gestionate contrapunctic, jocul perspectivelor narative, haina etnografică pitorească, structura simbolică polivalentă, dinamismul acțiunii, pulsația vieții autentice etc.

Precedat de o dublă ramă edificatoare, oferită prin Preambulul și Prologul din antetul său, menite să contextualizeze și, astfel, să faciliteze demersul narativ, romanul își întinde povestea pe circa șase sute de pagini, care ne transpun într-o epocă tulbure din jurul lui 1900, în provincia otomană Macedonia, când „bulgarii, sârbii, albanezii, aromânii și grecii formează între ei diferite alianțe, sperând că se vor afla printre câștigători atunci când turcii vor fi siliți să-și abandoneze posesiunile europene” (p. 7).

Subiectul romanului edifică o substanțială monografie a universului și istoriei aromânilor din Balcani, surprinși la începutul secolului al XX-lea, când Macedonia devine platforma unor răzmerițe vehemente, declanșate de noile state naționale, Grecia, Serbia, Bulgaria, România, care năzuiesc să-și împartă teritoriul balcanic rămas sub control otoman. Cu o deosebită subtilitate, naratoarea descrie tabloul extrem de heteroclitic al etniilor de aici, al religiilor, al multilingvismului și multiculturalismului, oferind detalii judicioase în privința îndeletnicirilor, meșteșugurilor practicate, ale cutumei, moravurilor specifice și ale mentalului colectiv. „Am devenit neguțători și meșteșugari. Am deschis zările călătoriei și comerțului, am bătătorit drumuri. Cărăușim mărfuri și oameni cu caravanele. Mulți din neamul nostru s-au strămutat în orașe și târguri hăt-departe, chiar dincolo de hotarele imperiului, de dragul afacerilor și al bunului trai… Aromânul ager la minte nu va roboti pe deșelate, ci va căuta să facă avere. Și în felul ăsta își va păstra onoarea și libertatea. Va face ce am făcut eu, se va îngriji de nevoile familiei și va fi stăpân pe soarta lui. Și nu va uita niciodată muntele, care l-a făcut să fie ceea ce este” (p. 294), deapănă bătrânul Agaton.

Metafora muntelui înscrisă în simbolismul transcendenței încheagă pluralitatea planurilor narative scindate între destinele lui Agaton Galan, Ariston Dima, Pavlos Melas, Filip Kapetanopulos ș.a. Este chiar simbolul Mușatei, un sat de la poalele munților, lovit de toate intemperiile posibile, renăscut din cenușă, comportând un acut sentiment al demnității, nevoii de libertate și rezistenței, căruia muntele îi înalță ființa, apropiindu-l de cer. În momentele de grea cumpănă personajele se ridică pe munte ca într-un univers al contemplației, așa cum se întâmplă în scena când Agaton, tulburat de măcelul de la Zelenici, urcă pe coama munților, admirând piscurile „ca niște diamante brute”, ce sclipeau „pe albastrul crud al cerului”.

Printr-un exercițiu de memorie involuntară își amintește cum și-a însoțit bunicul său, pe bătrânul Agaton, cu ani în urmă, în brațele muntelui pentru a contempla „lumea la picioarele noastre”. Aici îi este decodificată de către bunic, pentru prima dată, simbolistica muntelui: „Ăsta e secretul: muntele – sălașul nostru, cuibul nostru de vulturi. Ne-a ținut liberi într-un imperiu de sclavi! Îi știm toate locurile tainice, fiecare vâlcea și coamă, fiecare potecă și cărăruie; putem să citim muntele – semnele urșilor și ale lupilor, ale fazanilor și iepurilor. Și ne-a dat vederea asta largă, de sus, atotcuprinzătoare. De aici putem vedea că lumea e mare, mai mare decât satul în care ne-am născut, mai mare chiar decât muntele însuși și valea dedesubt” (p. 292).

Antrenant ca scriitură, romanul răspunde și la o serie de întrebări, privind impactul aromânilor la modelarea istoriei românilor, necesitatea opțiunii aromânilor de alipire la Grecia care promitea păstrarea identității și a proprietăților, nașterea intoleranței și fanatismului etc.

Sunt relevate condițiile istorice care i-au format pe aromânii din Macedonia, viziunea lor asupra lumii, dialogul dintre universul patriarhal și noua civilizație, conflictele dintre comitagiii bulgari și andarții greci.

Această saga, construită în jurul aromânilor din Macedonia, valorifică accepția de narațiune legendară ce relatează fapte eroice din vremuri îndepărtate, agitate și pasionante, dar și accepția de povestire completă a faptelor unor oameni deosebiți. Aerul legendar transpare ca un fir roșu de-a lungul romanului: „Teodor cunoștea legendele – toată lumea le știa. Sus, pe coasta dealului din spatele lor era stânca, un bloc de marnă aproape rectangular de lungimea unui corp omenesc – stânca lui Marcu Crale – stânca regelui, unde calul acestuia a lovit cu copita, lăsând o urmă pe când stăpânul său se repezea să dea piept cu turcii pentru a-și ocroti supușii creștini” (p. 15).

Agaton Galan, personaj emblematic, trăitor în vremuri de grea cumpănă pentru aromâni, comportă și el un aer legendar, fiind purtător de glorie și având o descendență exemplară și un cod comportamental moral superior. Un Ilie Moromete în versiune aromână, el devine cap de familie după moartea bunicului său, deținând o poziție autoritară în lumea Mușatei multietnice fiindcă este cel mai „drept” în acțiunile sale, administrează pământul cultivabil din jurul unui conac cu înțelepciune, comportă aceeași etică paternă, implicându-se în educația copiilor săi, este rațional și justițiar în problemele sociale și radical atunci când este vorba de apărarea idealului său. Urmărind evoluția lui Agaton, sub influența experienței directe, a formării sale spirituale în timp, până la închegarea unei concepții de viață, cu contradicțiile inerente, cu deciziile și oscilațiile durute, cu asumarea idealului și deziluziile inevitabile, scriitura devine și un bildungsroman. Prin glisarea personajului prin medii sociale variate se realizează și un tablou al epocii, unul dintre cele mai tulburi din întreaga istorie a lumii balcanice. Viziunea labirintică a universului se cere susținută printr-o scriitură labirintică. Atingerea idealului se face pe căi întortocheate, adevărul nu poate fi atins decât într-o mare înverșunare, ardere și neliniște.

Zeci de personaje care reconfigurează peisajul uman al Mușatei sunt legate de figura lui Agaton, de la bătrânul bunic Agaton și Alexandra, mama sa, până la Naum, Sofia, Mara, Teodor, Filip, Ion, Odiseu, Agati, conturându-se, astfel, o veritabilă frescă a familiei Agaton, care reprezintă și lumea patriarhală a aromânilor cu tot ce presupunea aceasta. Istoria acestei familii devine emblematică pentru întreaga comunitate de aici, afectată de marile prefaceri ale unui „timp care nu mai avea răbdare”.

Complexul aliaj narativ, modelat prin alternarea planurilor narative este gestionat inspirat, (re)construind întreaga țesătura epică a spațiului balcanic insolit. Substratul istoric este subsidiar ficțiunii și se datorează talentului scriitoarei de a crea personaje emblematice ale epocii și capacității de a transfigura evenimentul real în demers romanesc. Cornelia Golna surprinde prin refracție un mediu social sub semnul marilor prefaceri, al îndoielii, al suspiciunii la toate nivelurile. Autoarea nu urmărește neapărat să explice fenomenul din punct de vedere social și istoric, ci, mai cu seamă, să examineze consecințele lui morale, ceea ce reușește extrem de inspirat, începând chiar de la titlu, Eroi pătați.

Haisalut.ro, 24 iulie 2020 & Expres cultural, nr. 7 (43), iulie 2020

„Eroi pătați” de Cornelia Golna, un excelent roman istoric

de Liviu Antonesei

Povestea a două romane, a unei autoare și a unei lumi la răscruce de vremuri…

În ultima parte a lunii septembrie trecut, am participat la lansarea unui excelent roman istoric, scris de Cornelia Golna și tradus excelent în limba română de Mircea Bucurescu. Vorbitorii foarte inspirați, prezența plină de farmec a autoarei și a soțului său, vechi prieten, Jan Willem Bos, scriitor olandez și probabil cel mai activ și mai bun traducător din literatura română, m-au îndemnat să cumpăr volumul Eroi pătați (Editura Eikon, 2019), pe care l-am citit îndelung, nu doar pentru că are aproape 600 de pagini format mare, iar eu aveam încă probleme cu ochiul pe vremea aceea, ci și pentru că îmi plăcea foarte mult și încercam să fac să dureze mai mult lectura, ceea ce mi se mai întîmplă.

Trebuie să precizez că acesta nu este primul roman istoric al autoarei, ci cel de-al doilea. Primul a apărut în 2004, în Olanda, la editura Go–Bos Press, dar în limba engleză și a fost imediat tradus în greacă și turcă, bucurîndu-se de succes în ambele țări, ceea ce spune multe despre perspectiva autoarei, despre evitarea partizanatului. Sînt pe cale să citesc acum City of Man`s Desire/ A Novel of Constantinopole, în original, dar asta nu înseamnă că nu mi-aș dori să fie tradus și acesta în limba română, în fond, Constantinopolul / Istambulul este un loc de referință și pentru istoria și cultura noastră, chiar dacă anterior timpului din roman, care este primul deceniu al secolului trecut. Dacă vă întrebați de unde îi vin aceste teme autoarei, răspunsul nu e complicat. Viața autoarei și ceea ce a precedat genealogic viața sa sînt sursele prozei sale. Născută în România, dintr-un tată aromân și o mamă româncă, a emigrat timpuriu împreună cu familia în Statele Unite, unde și-a finalizat studiile pînă la nivelul unui master în literatura clasică. De aproape treizeci de ani trăiește la Rotterdam, alături de Jan și de fiica lor. Ar putea spune fără exagerare „viața mea e un roman”!

Dacă Romanul Constantinopolului se desfășoară în mediul atît de cosmopolit și agitat al capitalei Imperiului în anul Revoluției Junilor Turci, care a deschis cea de-a doua perioadă constituțională din istoria țării, încercînd să surprindă situația prin intermediul mai multor persoane, de diverse origini și poziții sociale, în Eroi pătați povestea se mută undeva la marginea imperiului, în zona aceea atît de amestecată etnic, cultural, lingvistic și religios în care trăiau aromânii, strămoșii autoarei dinspre tată. E o epocă la fel de agitată ca în întregul imperiu otoman pe cale de disoluție, unele popoare și-au cîștigat independența, altele aspiră către aceasta. Una din cele mai tulburi și mai complicate perioade din întreaga istorie a lumii balcanice, o epocă extrem de pasională și pasionantă. În zona aceea de la periferia imperiului, între greci, bulgari, macedoneni, sîrbi, albanezi, se află și teritoriul pe care locuiesc aromânii. E o epocă atît de schimbătoare, cu alianțe conjuncturale atît de fluide, încît un personaj se poate trezi într-o zi cu satul ocupat de bulgari, iar într-alta de greci! Nu foarte numeroasei comunități aromâne îi trebuia nu doar curaj și dîrzenie, ci și abilitate în negociere și simț diplomatic. Romanul este excepțional scris, construit – marea istorie a unui loc și a unui popor este alcătuită, caleidoscopic dintr-o puzderie de povești despre personaje și întîmplări. Lectura este extrem de antrenantă, așa că mi-a fost greu să adopt un ritm lent! Și mai este ceva, extraordinara senzorialitate, care nu poate veni doar din documentarea „la sînge” și din tradiția orală a familiei, ci și dintr-un contact direct cu acele locuri.

Sigur, eu sînt un om pasionat de lumea balcanică, de istoria, literatura și artele de aici, dar asta nu explică singură frenezia lecturii. Deși nu este balcanică decît prin origine și deși scrie în engleză, pentru cele două romane o integrez pe autoare acestei zone, una din cele mai productive cultural din ultimul secol. Și asta în literatură, muzică, arte plastice, iar de curînd și în film. Seferis și Kazantzakis – pentru Nikos aduc Creta în Balcani! -, Danilo Kis și Kadare, Pamuk – pentru el mut și Istambulul mai în miezul Balcaniei! – sînt stele cardinale ale literaturii lumii. În acest spirit privesc și literatura Corneliei Golna, nu, nu e o judecată axiologică, aici vremea va avea cuvîntul ei de spus, ci una existențială…

Aflu că de curînd Eroi pătați a primit și o versiune în aromână, care a fost deja lansată la București. Aș spune că romanul s-a întors și în cealaltă jumătate de casă a autoarei. Cred însă, că în afară de eventuale traduceri în limbi de circulație internațională, romanul ar trebui înveșmântat în toate limbile locului…


Update – Pentru că mai mulți potențiali cititori – dar mai ales cititoare! – m-au întrebat cum poate fi procurată cartea, ceea ce mă bucură, pot furniza cîteva informații. Cartea este distribuită prin librării, dar nu am o listă, dar poate fi procurată și de pe Libris.ro la adresa electronică https://www.libris.ro/eroi-patati-cornelia-golna-EIK978-606-49-0063-0–p11035331.html

Eroi pătaţi, de Cornelia Golna: Felicitări, Cornelia!

de Cristina Passima Trifon

De multe ori mi-am zis și am zis și cunoscuților mei: în fiecare familie de aromâni există o poveste, o « istorie » demnă de transpus pe peliculă sau așternută pe foile legate între coperțile unui roman. Depinde însă de priceperea și iscusința celui ce cutează să se aventureze pe așa un drum anevoios și imprevizibil.

Încercări au fost și vor mai fi multe și de asta îmi cântă sufletul de bucurie să aflu că ei, aromânii, vor dăinui și după ce noi nu vom mai fi.

Am privit-o cu reticență: o nouă carte, o altă carte, « un roman ?!? » I-am privit coperta, o imagine impozantă = un stereotip cu care mulți aromâni se fălesc, se mulțumesc, se identifică. « Un roman ? »… Iarăși ne aruncăm cu capul înainte înspre teme și formate care ne depășesc în oarece măsură puterile, anvergura…Ca și cum ACUM, ar trebui, e imperios necesar să recuperăm tot ce nu am apucat, nu am avut curajul sau putința să facem în vremurile trecute atât de vitrege.

M-am așezat confortabil în fotoliul meu alb, pe care Nicolas îl privește cu nonșalanță, să citesc și… aventura a început. N-am mai lăsat-o din mână până n-am terminat-o.

Structura romanului Eroi pătați de Cornelia Golna este riguroasă, compactă precum muntele pe care stă rășchirată Mușata și statura impozantă și de neclintit a lui Agaton Galan, personajul principal al romanului. Silueta lui Agaton pe vârf de munte face una cu muntele, iar amândouă un monument.

Perspectiva din care sunt descrise evenimentele şi momentele subiectului este cea raportată la talia unui copil ce ascultă cu ochii măriți şi urechile ciulite, sorbind pe nerăsuflate povestirile bunicii ramase în viață sau ale unchilor mai vârstnici care l-au cunoscut. Perspectiva asupra personajului este una montantă, iar cea din privirea lui Agaton asupra panoramei ce se deschide din vârf de munte asupra împrejurimilor, este una plonjantă, vedere a tot cuprinzătoare a văilor și zărilor. Pentru pânzele fluviu, epopee din perioada Renașterii din Quattrocento, Pierro della Francesca folosea aceasta manieră de intersectare a punctelor de perspectivă pentru a pune în evidentă maiestuozitatea personajului, care astfel devine o emblemă, un blazon (« Le triomphe de Chasteté, 1465 » sau Dipticul ducilor de Urbino ce îi reprezintă pe Federico da Montefeltro duce de Urbino, conte de Montefeltro și pe cea de a doua lui soție Battista Sforza).

Nu știu de ce, mi-a adus aminte de faimoasa Toison d’or a lui Borislav Pekic și de bătrânul unchi Siméon din clanul Njegovan-ilor ce avea să deschidă dinastia de aur a Ţinţarilor în Balcani.

Îndrăznesc oare să aștept o continuare a « istoriei » cu periplul celorlalte personaje prin lumea largă: fratele Naum, copiii Aglaia, Teodor, Ioan, Filip și Odiseu și de ce nu Cornelia…

Frumoasă țesătură a poveștii, aromâncele foloseau mult firul alb subțire de bumbac sau gros de lână colorat în culori naturale, organice, preparate adesea de ele, atent, într-o manieră personală, alchimie desăvârșită. Alică, Njirlu ică Galàn, Veardi, Aroshu, Vinitu…

Felicitări, Cornelia!

Paris, le 21 mars 2020



The English translation of Kira Mantsu’s review of "Iroi lãspusits"



Kira Mantsu: Tainted Heroes by Cornelia Golna, in Vlach translation!


I read this book last summer in Romanian translation… I bought it at the book fair in Bucharest, where it had been presented. But I was looking forward to reading it in Vlach. I knew that Maria Bara was working on the translation.
“To me, this is a kind of companion book to Zorba.” Professor Maria Todorova, University of Illinois. What can I add to Maria Todorova’s words? My only wish is to whet your appetite to read it, now in Vlach.
History becomes literature.
The novel describes the period beginning in 190[3], before the partition of Macedonia, then still a province of the Ottoman Empire.
I was fascinated by how Cornelia Golna was able to remain impartial confronted with the political events of the time, when the Balkan nations fought to capture for themselves as big a portion of Macedonia as they could, to gain power. Greeks, Bulgarians, Serbs, Romanians – all together and each for themselves! Where were the Vlachs? Divided by a dishonest policy that provoked innumerable conflicts, a policy that appeared simultaneously with the Romanian schools.
The action takes place in the town of Moushata. Where is this town to be found? Each of us can imagine where it is. Pavlos Melas, Ion Dragoumis, comitagies, and andartes…: they all pass the reader in review, leaving deep impressions.
It is a “saga” of the Balkan world before the formation of the nation states in the Balkans. The Vlachs were caught in the middle, hard put to find a way forward.
Might the absurd, unjust, senseless death of the Vlach, Agathon Galan, the protagonist, be a symbol for the future of the Vlachs?
Pages upon pages would not suffice to discuss this novel… It has to be read!
I return now to the thought with which I began: the translation into Vlach!
Maria Bara’s translation of this novel is outstanding. I have never before read such beautiful Vlach, so flawless, free of error, idiomatic. I am amazed at how Maria Bara persistently managed to find the right word.
She deserves a great “bravo,” and thanks for her incredible effort.
The novel could also be an authentic manual for learning the Vlach language.
Vlach has an austerity and precision all its own… This is not indicative of a low level of development but simply an indicator of Vlach mentality. It explains why descriptions of nature, houses, clothing, are more succinct than those I read in the Romanian version. And it is here that its beauty is to be found. Some of the descriptions are true literary gems. I could give many such examples of admirable translation into Vlach.
„Unã zurleatsã di clopati, cluputici, chipuri umplurã padea di Mushata. Clopatli greali di tsachi shi di cãpri, asuna ca unã boatsi ahãndoasã. Atseali di oi cama lishoari, cama njits ama canda cu ma multã boatsi. Eara unã parti di naturã/fisi. Ma s-eara s-aibã un rithmo aestu cãntic, va eara rithmolu a cupiilor tsi s-dutsea lishor na ndreapta, lishor na stãnga shi clopatli lã misura jgljoatili, un ma njic, un ma mari, jgljoatili atsilor fãrã chefi shi atsilor tsi vrea s-li veadã tuti, atsilor tsi armãnea ma nãpoi shi eara avinati di cãnj s-treacã tu aradhã. Cãnticlu s-disica shi s-aduna shi asuna tu padea tutã.”
[A confusion of bells, of chiming, of clanging, filled the hollow surrounding Moushata. The air was full of bells – those of the goats – deep and low, a clanging without much resonance – and those of the sheep, higher and lighter. They sounded random – a part of nature. If they had any rhythm at all, it was that of the flock, falling in and out of step, the bells faithfully recording its uneven progress, that of the plodders and of the more curious, of the strayers being brought back into line by the dogs. The sounds meshed and clashed, and resounded against the slopes.]
And the admirable description of the home of a rich family. An apter choice of words is hard to imagine:
„Intrã tu un udã tu hromã di chihlimbari shi s-vidzu tu doauã yilii mãri di Venetsia bãgati tu malãmã. Stizma di dupu yilii eara di lemnu aroshu, idyea ca dãvanea, tsi eara adratã ca brilantu shi tu mesi avea unã rozetã. Ditu aestã rozetã eara aspindzurat un polieleu tsi anvãlea tu unã lunjinã caldã udãlu tut. Ãmpadi eara unã chilimi orientalã di hrisafi. Oclji ãlj cãdzurã pi altã yilii, tut ahãntu mari ca alanti doauã. Eara niheam niuidisit cum s-videa tu yilii – cu perlu cãnut, mustaca subtsãri, custumea cafine – cum shidea ãmprostu ninga ayalma al Heracles, anvãlit tu cheali di liundar shi cu un porcu ayru la cicioari.
Dusi ma ninti shi vidzu na stãnga di yilii un cadhur zuyrãpsit al Alexandru atsel Marli ancãlar, dininti di ascherea a lui tu alumta contra a vãsãljelui persan Darius.“
[He entered an amber-hued space and saw before him his smoky reflection inside the gold-encrusted frames of two full-length Venetian mirrors. The wall behind them was of reddish wood, as was the ceiling, which had been fashioned in a diamond pattern culminating in a spiny rosette at its center. From there, a huge chandelier cast a light over the red and gold of the oriental carpet below. A glimmer caught his eye and he turned to see another mirror, this one directly to his left in the vestibule, as big as the two in front. Somewhat abashed he observed himself – his pomaded hair, thinly trimmed moustache, brown suit – standing before a life-sized painting of Heracles, naked except for his lion skin, a club raised above his head, about to give the coup-de-grace to the boar at his feet.
He moved away quickly and entered the hall proper. To the left of the mirrors was another wall painting, this one of Alexander the Great on his horse, leading a charge against the Persian king Darius.]
Maria Bara’s Vlach translation clearly demonstrates that the Vlach language is on a par with any other language, that high quality literature can be written in Vlach.
Cornelia Golna can be pleased: more than translated, it is as if her novel were rewritten in the Vlach language.

Bucureștiul literar și artistic, Anul IX, nr. 12 (99), decembrie 2019

EROI PĂTAȚI

Cristina Manole în Observator cultural, 08.11.2019

Eroi pătați, Editura Eikon

Traducere din limba engleză de Mircea Bucurescu / Translated from English to Romanian by Mircea Bucurescu

Lansare la BookfestLansare la Bookfest

Lansare la Constanța

Lansare la Timișoara

O cronică semnată de

Prof. Ecaterina Neacșu


Preambul

Pe Cornelia Golna, autoarea romanului Eroi pătați, apărută de curând la Editura Eikon din București, în traducerea din limba engleză a lui Mircea Bucurescu, am întâlnit-o anul trecut, cu prilejul lansării traducerii lui Jan Willem Bos, soțul domniei sale, a romanului lui Mihail Sebastian, De două mii de ani. Nu ne-am cunoscut propriu-zis, pentru că nu am depășit pragul unei apropieri protocolare impuse de eveniment. O persoană delicată, al cărei zâmbet mi-a atras atenția. Am avut sentimentul că trădează o emotivitate specifică oamenilor sensibili, neobișnuiți cu laudele excesive și nici cu un fel de curtoazie care se revendică unui alt tip de relație decât aceea impusă de valorile la care se raportează. De aceea, citindu-i romanul Eroi pătați, m-am bucurat că nu m-am înșelat, dar, mai ales, că am reușit să facem cunoștință. Sunt un cititor de modă veche. Citesc, mă întorc dacă nu înțeleg și continui,la această vârstă cuvioasă, să-mi fac fișe de lectură. Ca cititor experimentat, care nu și-a pierdut, însă, ingenuitatea receptării lipsite de prejudecăți, deopotrivă morale și estetice, o spun, din capul locului: acest roman mi-a actualizat în timpul lecturii starea de căutare în spațiul epic, emoția lină a întâlnirii cu poezia și atitudinea interogativă, pe alocuri retorică, obligându-mă cumva la o reconsiderare nu a timpului istoric, convertit în timp ficțional, cât la omul supus timpului său. Timpul acesta/acela care se scurge pentru fiecare dintre noi în mod diferit, iar modul în care ne raportăm la el ne compune un destin, mereu diferit de al celorlalți, asemănător mereu. Mă întreb mereu, deschizând paginile unei cărți, din ce nevoie sufletească s-a născut și, mai ales, dacă autorul/autoarea m-a cuprins și pe mine, cititorul generic în lista mai mult sau mai puțin generoasă a celor căreia i se adresează. Și întrebarea aceasta apare chiar din momentul în care citesc titlul:

EROI PĂTAȚI

Oximoronică, sintagma eroi pătați prefigurează un profil spiritual care se construiește treptat de-a lungul scriiturii, folosind o metodă narativă a construcției personajului central prin combinații și alternări de planuri, acumulând tușe din toate împrejurările în care apare, dar mai ales din interacțiunile cu celelalte personaje, indiferent de poziția în care se află, alături sau în contra personajului central. Agaton Galan, căci despre el este vorba, este aromânul tipic, așa cum l-a văzut și l-a proiectat în ficțiune autoarea romanului, Cornelia Golna. În capitolul 36, de pildă, portretul astfel construit își întregește marginile și se impune ca imagine emblematică, substituindu-se aceleia a eroului, trăitor în vremuri tulburi ale istoriei aromânilor, respectiv perioada de la începutul secolului al XX-lea, moment în care albanezii, aromânii, bulgarii, grecii și sârbii se grupează după interesele pe care le au în privința acaparării bunurilor pe care turcii le vor abandona o dată cu retragerea lor:


„Șirul bărbătesc și cu cel femeiesc în spatele lor, însoțit de muzicanți, ajunse în mijlocul terenului plat. Mulțimea urmări cum conducătorul dansului cedează această poziție de onoare unui nou protagonist. Agaton Galan își luă locul în capul șirului. Apucând mâna celui de-al doilea dansator, rămase pentru o clipă nemișcat, apoi ridică mâna liberă spre cer, parcă gata să zboare. Oamenii îl urmăreau cum conducea dansul, trupul lui mlădios înaintând cu grație maiestuoasă, fără să iasă vreo clipă din ritmul muzicii. Sări, bătu aerul cu picioarele, și descrise jumătăți de cerc; apoi, ateriză pe vine și atinse pământul cu palma; sări din nou; apoi ateriză pe vine și atinse pământul cu palma; sări din nou; apoi, pentru un răstimp, picioarele lui intrară în armonie cu pașii celorlalți dansatori până când, împuns de un imbold lăuntric, sări din nou și se ghemui și atinse pământul cu palma și se învârti și se ridică în picioare și descrise o altă boltă în aer. Și tot timpul expresia feței îi rămase neclintită, de nepătruns, precum chipul unei statui.„ (p.452)


Portretul acesta dinamic, cu o componentă cinematografică lesne de identificat, amintește de eroii vulcanici ai lui Nikos Kazantzakis, comparație deloc întâmplătoare, dată fiind cultura și civilizația greacă – model și reper spiritual în întreaga încărcătură ideatică a romanului. Deși cu aspectul unui roman realist, adesea și cu elemente naturaliste, Eroii pătațiai Corneliei Golna este mai degrabă un poem eroic, având ca model epopeea homerică. Imaginea în care la căpătâiul muribundului Miron se află Odiseea lui Homer este doar unul dintre argumentele care probează intenția scriitoarei de a ilustra strălucitul izvor cultural care motivează faptele eroice ale personajelor sale. Numele dat ultimului născut din familia lui Agaton Galan, Odiseu, unul dintre fiii săi care vor lua drumul pribegiei, este pe cât de simbolică, pe atât de relevantă în sensul transfigurării evenimentului real în demersul acesta romanesc. Construit pe exemplaritate și spirit de sacrificiu, caracterul de poem eroic are o pondere semnificativă, detronând chiar narațiunea, povestea propriu-zisă, care, de cele mai multe ori funcționează ca pretext, pentru a pune în lumină imaginea generică a aromânului purtător de glorie Agaton Galan.

Asemenea construcției unei cronici de familie, atât relațiile din interior, cât și cele exterioare sunt surprinse printr-o suprapunere a planurilor narative, a căror combinare seamănă mai curând cu o alunecare dintr-o atmosferă în alta, transformându-se în stări de spirit, îmbogățind și nuanțând narațiunea. Bătrânul Agaton doarme la umbra părului, de aceeași vârstă cu el – „Ultimul lui prieten. Toți prietenii lui din stirpea omenească erau plecați din lumea celor drepți.” ( p.11) - supravegheat de strănepotul lui, Teodor. Așa începe povestea unei familii din Mușata Macedoniei, în anul 1903, o familie între membrii căreia relațiile se stabilesc nu doar după apartenența la același arbore genealogic, ci și după criteriul valorilor fundamentale la care se raportează: iubirea, adevărul, onoarea și demnitatea, toate susținute de rădăcina comună a nevoii de libertate. Bătrânul Agaton este un personaj simbolic, întocmit pe un calapod expresionist. Aproape lipsit de corporalitate, el este purtătorul unor mesaje încifrate, comparabile cu strigătele de luptă, pe care le transmite în răstimpuri, adunându-și toate puterile. Tot simbolic, el asigură legătura între generații și transmite îndemnul la apărarea valorilor străvechi. Funcția de legătură dintre hăul metafizic și realitatea stârnită din matca ei, pe care în drama Meșterului Manole a lui Lucian Blaga o asigura Găman, de pildă, îi este atribuită în romanul Eroi pătați bătrânului Agaton, iar talentul portretizării se impune chiar de la început ca o marcă individualizantă a scriiturii Corneliei Golna.

Rafinat este și modul romantic prin care scriitoarea stabilește corespondența simbolică dintre planul uman și cel al naturii. Natura este spiritualizată, reminiscență a viziunii romantice, făcând în contextul acesta casă bună cu celelalte estetici. Imaginea stejarului, prin substituire, exprimă echilibrul precar al comunității de aromâni din Mușata, a cărei căpetenie e numai de neînfrântul Agaton Galan:


„În fața lui, la cotul drumului, se afla bătrânul stejar. Stătea acolo, agățat cu îndărătnicie de coasta stâncii. Dacă în trecere te uitai în jos, îi vedeai rădăcinile; În primăvara asta se dezgoliseră după ploile năvalnice. Agaton cunoștea stejarul ăsta de o viață. Era un punct de reper care îl anunța pe călător că mai avea de mers cam o oră până la Mușata. Însă acum îi slăbea stabilitatea. Dacă nu își pierdea complet aderența, sau nu îl dobora o rafală năprasnică de vânt din creierul munților, ar putea să mai dăinuie un an sau doi. Apoi, avea să se usuce, să se veștejească. Îl întrista gândul că un arbore atât de puternic, înalt, viguros și cu o coroană falnică – un astfel de exemplar se rătăcise într-un asemenea loc vitreg. Până atunci nu stătuse niciodată să mediteze la existența precară a acestui copac. Era un gând tulburător. De amar de ani crescuse acolo într-o senină sălbăticie, nepăsător față de primejdia care îl pândise dintotdeauna.„ (p.25)


Romanul întreg este un șir impresionant de fapte, dintre care cea mai densă reprezentare o are confruntarea. Tabere rivale, interese meschine, instinctualitate, durere nemărginită, oameni care se sacrifică sau sunt sacrificați, cei mai mulți sunt vinovații fără vină. Sunt tablouri vivante, în general în alb și negru, peste care izbucnește adesea câte un val de sânge, cu o simbolistică diferențiată, de la gestul sacrificial până la moartea accidentală, de fiecare dată violentă, copleșitoare, chinuitoare. Moartea farmacistului Filip Kapetanopulos, alăturat benevol grupului de rezistență, pentru a spăla rușinea suferită de confrații săi, dar mai ales ultimele clipe din viața acestuia, compun o imagine descriptivă care are finețea bobului de rouă de pe o frunză deja îngălbenită, dar și ascuțimea cuțitului strălucind în soare:


„Se trezi pentru a treia oară. În depărtare, cerul părea un pojar. Un apus de soare stacojiu, își zise visător. Colora atmosfera, îmbujora lumea. În lumina asta, aproape că puteai să vezi moleculele de aer învârtindu-se într-un dans delirant. Odată, pe când era copil mama lui i-a spus: <Uite, Filip,, lumea a devenit roz!> își aminti că mergeau pe cheiul râului și, cu ochii uimiți ai băiețelului decinci ani, se minuna de efectele acestei stranii iluminații care inunda cerul, se cernea prin frunzișul plopilor, poleia caldarâmul. Mama lui a râs și l-a ridicat în brațe: <Câteodată Dumnezeu îțí face un dar – chiar așa!>. <Vezi, Filip?> Și-a îndreptat mâna spre norii rumeni care îmboboceau pe cer.

Scoase un oftat și corpul i se destinse. Zăcea nemișcat. Din ochii pironiți la orizontul sângeriu se prelinse un pârâiaș subțire care-și făcu drum pe amândoi obrajii.„ (p.224)


Tematic vorbind, e mai la îndemână să identifici teme care nu își găsesc dezvoltarea de-a lungul romanului Corneliei Golna. Vorbim, așadar, despre o complexitate tematică, în care moartea și ura dețin poziții centrale. Disociind din nou, în cromatica de alb și negru, în binomul iubire și ură, ura se impune ca o constantă tematică, aproape omniprezentă. Relevant în acest sens este dialogul dintre Agaton Galan și Miron:


„Ce om s-ar coborî într-atât – spuse Agaton – încât să-și otrăvească un seamăn?

– Un om îmbibat de ură, zise Miron. Ros de ură.„ (p.502)


Contrabalansând, iubirea, o temă aparent nedezvoltată în roman, se dezvăluie dintr-un înveliș emoțional delicat. Bărbații aromâni din Mușata își iubesc nevestele, iar acestea le percep autoritatea în componenta ei drăgăstoasă și morală. În ultima lor noapte de dragoste, precedând-o pe cea a morții, Sofia își retrăiește cu intensitate viața alături de Agaton, lăsând timpul să se dilate sub presiunea clipelor numărabile pe care le mai au împreună:


„Sofia se uita țintă la bărbatul care îi hotărâse cursul vieții. Aproape că nici nu-și mai amintea viața fără el. Când se căsătorise era fată de treisprezece ani, iar el un bărbat de douăzeci. La nunta lor, nu îndrăznise să-l privească în ochi; doar se uita pe furiș, când credea că el nu bagă de seamă, la tânărul înalt și frumos care avea s-o facă femeie; ea, femeie, care doar cu câteva zile în urmă se despărțise de păpuși! Învățase repede să-l iubească, însă nu o părăsise niciodată cu adevărat o anume teamă de el.

Își întoarse privirea spre pătuț. Odiseu își vedea mai departe de somnul lui, nepăsător la sfada lor încheiată. Se ridică în liniște din pat și stinse lampa. Apoi se furișă la loc sub plapumă, culcușindu-se lângă trupul cald al bărbatului ei.” (p.550)


Prin această economie de mijloace, prin procedeul esențializării, scriitoarea își exprimă cu naturalețe apartenența la neamul pe care îl descrie minuțios și cu meșteșug. Cu dragoste și cu mândrie. Cu sfială și admirație nedisimulată. Cu o pudoare transmisă genetic de la o generație la alta. Vocea narativă se identifică și de această dată cu cea auctorială, dezvăluind intenția scriitoarei de a da verosimilitate fiecărui fapt povestit.

Întrebarea inițială, legată de nevoia sufletească care a mânat-o pe Cornelia Golna să scrie Eroi pătați s-a transformat, până la capătul romanului, într-o adevărată ghicitoare, la care eu, ca cititor cu particularitățile la început menționate, am încercat să răspund prin această analiză. Aș mai adăuga doar că am descifrat în subtextul acestui roman o convingere care este a scriitoarei și pe care o împărtășesc în întregime: numai o iubire mare manifestată față de propriile rădăcini, de propria identitate, de tine însuți poate contrabalansa ura.

Textul pe flipsnack.com