Writer

Cornelia Golna: „Pentru mine, a scrie un nou roman înseamnă a lua totul de la capăt” 

Interviu realizat de Luciana Tămaș (Orizonturi culturale italo-române, nr. 6, iunie 2023, anul XIII)

Scriitoarea de limbă engleză Cornelia Golna şi-a lansat la Bookfest 2023 cartea Constantinopol. Orașul râvnit (Editura Universităţii de Vest Timişoara), apărut în română în traducerea Ioanei Ploeșteanu. Scriitoarea Ioana Pârvulescu a făcut prezentarea acestui volum
În introducerea amplului interviu realizat pentru revista noastră, Luciana Tămaş consemnează:
Îi povesteam unei doamne, pe care, încet, am ajuns a o considera prietenă, că prozatoarea Cornelia Golna este soția mai cunoscutului, în România, traducător Jan Willem Bos și că dialogul cu dânsa a început oarecum sfios. Treptat, însă, s-a tot extins și, tainic, a devenit altceva. 
Doamna Golna mi-a mulțumit la un moment dat pentru întrebări și pentru că i-am dat posibilitatea să explice de unde i-au venit romanele. Am reținut cuvintele dânsei – „Când am început să răspund, nu știam că o să am atâtea de spus!” –, deoarece cred că, într-o cheie oarecum diferită, exprimă ceea ce doresc să transmit tuturor acelora care vor lectura acest dialog: când am început să întreb, nu știam că vor fi atât de multe de ascultat!... 

Câteva repere biografice: România, Grecia, Statele Unite ale Americii și Țările de Jos. Să fie această constelație motivul pentru care tematica romanelor dumneavoastră nu pare tipică pentru un scriitor de limbă engleză?

M-am născut în București, am trăit primii patru ani din viață în Grecia, am crescut și am fost educată în Statele Unite. Am fost și sunt, în primul rând, un cititor. Literatura pe care am lecturat-o în tinerețe a fost anglo-saxonă – în special americană și britanică. Lecturile mele au fost eclectice. Am citit clasicii – mama mea alegea adesea cărți pentru mine când eram copilă, cărți pe care le citise, în traducere, cu mult timp în urmă, în România. Predilecția mea era pentru romanele istorice, în special cele care descriau locuri exotice – mă rog, în viziunea americanilor sau a englezilor. Invariabil, în aceste romane, personajele principale erau occidentali – englezi sau americani – care trăiau sau călătoreau în India, de exemplu, sau undeva în Africa sau în Orientul Mijlociu –     „Levantul” –, iar  povestea, cultura, oamenii (băștinașii) treceau printr-un filtru specific occidental. Voi da un exemplu: în Travels with My Aunt (o carte de călătorii, care se vrea a fi umoristică) de Graham Greene, mătușa este categoric neimpresionată când vizitează Hagia Sofia din Istanbul și o compară cu gara Grand Central din New York! Această atitudine mi s-a părut a fi un fel de complex de superioritate. Mai târziu, Edward Said a dat un nume acestui fenomen: orientalism.
În viața mea, m-am confruntat, în America (și, poate într-o măsură mai mică, în Olanda), cu o profundă ignoranță din partea celor din jurul meu față de lumea în care m-am născut, față de lumea părinților mei (mama mea era româncă, iar tatăl meu era originar din Grecia). Acest lucru poate fi derutant pentru o tânără. În mod clar, eu eram altfel. Cel puțin acolo unde locuiam în Statele Unite, într-o zonă rurală, Europa, în general, era o noțiune vagă, iar România și Grecia erau, practic, necunoscute. Am vrut să clarific unele lucruri prin intermediul scrierilor mele. Ambiția mea era să deschid un univers necunoscut lumii în care am crescut, să mă educ – pentru că eram și eu un produs al viziunii (și ignoranței) ei – și să scriu romane frumoase care să devină bestselleruri și care să mă facă bogată și faimoasă! 

V-am întâlnit pentru prima dată în urmă cu aproape douăzeci de ani. Îmi amintesc acele momente, micile nuanțe „țesute” în interiorul lor. Cărțile dumneavoastră, care, după cum spuneți, v-au modificat oarecum percepția legată de ceea ce înseamnă profesiunea de scriitor, abia urmau a fi publicate. Cunosc personal doi-trei poeți care se consideră veșnic debutanți – lucru care, zic ei, îi ajută să își mențină vie creativitatea. Dacă ar fi să alegeți între emoțiile stării de pre-debut, când viziunea condiției scriitorului este oarecum ingenuă, și certitudinea scriitorului trecut prin filtrul receptării critice, când lucrurile sunt deja decantate, care fior v-ar fi mai aproape de inimă?

Pentru mine, a scrie un nou roman înseamnă să iau totul de la capăt. Intru în el ca un străin într-o lume necunoscută. Poate că am schița unei idei, dar aceasta trebuie elaborată. Personajele mele încep adesea ca niște necunoscuți și nu se dezvăluie decât treptat. La fel ca un cititor, trebuie să mă acomodez și eu în această nouă lume pe care o explorez. Este un proces. 
Poate că cea mai mare diferență între cele două romane scrise de mine a fost, în cazul celui de-al doilea, că aveam în spate deja o realizare, o carte scrisă și publicată – așadar o recunoaștere publică a faptului că eram autor. Și asta mi-a dat curajul să mă apuc de un al doilea roman. E adevărat, între timp învățasem ceva tehnică, ceva din „meseria” de scriitor. Cu toate acestea, pagina goală, începutul, a fost o provocare la fel de intimidantă și a doua oară. Scriu încet – un roman istoric despre o perioadă puțin cunoscută necesită cercetare, multă cercetare, și disciplină – înainte de a fi măcar vorba de fantezie sau de imaginație. Imaginația, în romanele mele, este un produs al faptelor pe care le descopăr. Acestea sunt fundamentele: evenimentele și locurile reale; ele creează structura. Povestea în sine constă în mare parte din speculațiile mele despre motivele pentru care oamenii fac ceea ce fac, de ce lucrurile se întâmplă așa cum se întâmplă.
Finalizarea unui roman este un moment de bucurie, unic de fiecare dată. Se poate oarecum compara cu nașterea unui copil. O mamă bună își iubește copiii în mod egal, dar nu la fel, deoarece fiecare copil este o personalitate în sine.

Am putea privi literatura ca pe o hologramă în care se îmbină trecutul cu prezentul și în care se schițează viitorul? 

Am scris două romane: City of Man’s Desire, a novel of Constantinople, care se petreceîn 1908, în timpul Revoluției Junilor Turci, al cărei scop declarat era de a revitaliza și de a aduce Imperiul Otoman în lumea modernă, și Tainted Heroes, care se petrece în provincia otomană Macedonia, în anii 1903-1908, în vremea așa-numitei lupte pentru Macedonia, al cărei scop a fost, mai întâi, eliberarea acesteia de turci, dar care apoi a devenit o luptă între statele naționale nou formate din Balcani – Grecia, Bulgaria și Serbia – pentru a o încorpora în teritoriile lor. În mod evident, romanele sunt legate ca subiect, deși primul este mai mult un bildungsroman și o poveste de dragoste, iar al doilea o saga de familie. 
Romanele vin de undeva. Ele încep de la ceva mic, poate ca un grăunte de nisip, o iritație în interiorul unei stridii, care, în cele din urmă, produce o perlă. Când aveam douăzeci și ceva de ani, am decis că era timpul să-mi caut rădăcinile. Nu a fost o decizie rațională, luată cu calm și planificată meticulos. A fost mai degrabă un impuls pe care îl simțisem dintotdeauna în interiorul meu și pe care nu-l mai puteam ignora. M-am îndreptat spre Europa, fără să știu ce voi găsi acolo. Așa a început odiseea mea – căutarea de sine –, rezultatul a ceea ce părinții mei, fără să fie conștienți de acest lucru, au sădit în mine, descoperirea și dezvoltarea mea ca scriitor.
O hologramă? Nu pot vorbi decât despre scrierile mele. Acestea conțin multe elemente meta-literare – nevoia mea, ca individ și copil de imigranți, de a ști de unde vin și de a putea identifica și explica emoțiile contradictorii existente în mine, de a afla istoria unei anumite regiuni și a unui anumit timp și modul în care această istorie a determinat istoria familiei mele și, în cele din urmă, a mea. În ceea ce privește viitorul, acesta depinde de soarta cărților mele, a cărților în general, de soarta lecturii și de modul în care – sau dacă – aceste aspecte vor avea un impact asupra direcției pe care o va lua istoria.

Care a fost cea mai măgulitoare reacție la adresa unei cărți scrise de dumneavoastră?

Am avut multe reacții îmbucurătoare la romanele mele, dar o întâmplare le-a întrecut pe toate celelalte. Scriu în limba engleză și, cum am arătat mai sus, ambiția mea inițială a fost să ajung la un public constând din vorbitorii acestei limbi, pentru a-i introduce în lumile fascinante pe care le-am descoperit în Balcani. Lucrurile au decurs oarecum altfel decât plănuisem. City of Man’s Desire a fost tradusă în trei limbi – greacă, turcă și, spre marea mea plăcere, urmează să apară în curând și în română! În mod aproape miraculos, aș putea spune, romanul a devenit bestseller în Grecia, în 2007, cu o vânzare de peste 20.000 de exemplare. A fost un moment deosebit în viața mea. Pentru o vreme, cartea a devenit subiect de discuție în lumea literară de acolo. Nu-mi venea să cred ce se întâmplase. A fost ceea ce mi-a dat curajul să scriu al doilea roman.
Dar ceva s-a întâmplat cu cel de-al doilea roman al meu, Eroi pătați, care a întrecut, pentru mine, din punct de vedere emoțional, ceea ce s-a întâmplat în Grecia. Acesta, așa cum am menționat, este o saga de familie, care se petrece în perioada tulbure a luptei pentru Macedonia (între 1903 și 1908). Se bazează pe istoria familiei din partea tatălui meu, iar personajul principal, Agathon Galan, este alter-ego-ul bunicului meu. Ar trebui să explic că neamul tatălui meu este cel al vlahilor – sau aromânilor. Aceștia nu au o țară sau un stat propriu, ci sunt răspândiți în mai multe țări din Balcani. Cultura, modul de viață și limba lor, o limbă romanică străveche, sunt amenințate cu dispariția. Soarta bunicului meu, uciderea sa, a avut repercusiuni imediate asupra copiilor săi, care au fost nevoiți să își părăsească locurile natale și să își caute o nouă viață în locuri îndepărtate. De asemenea, a avut consecințe și asupra generației următoare. Sunt ceea ce sunt în mare parte datorită acestei cezuri din istoria familiei. Dacă bunicul meu ar fi trăit, este foarte probabil ca tatăl meu să nu fi plecat niciodată în România – iar eu nici măcar nu aș fi existat.
După ce am terminat de scris romanul, am trimis manuscrisul unei cunoscute autorități în materie de aromâni, profesorul Thede Kahl, cerându-i părerea despre ce am scris. La răspunsul pe care l-am primit nu mă așteptam. Soția sa, Maria Bara, ea însăși aromâncă, mi-a cerut permisiunea de a traduce cartea în limba aromână. Ea a comentat mai târziu că, în timp ce citea romanul în limba engleză, i s-a părut că acesta era îmbrăcat în „haine străine”. Cartea trebuia să fie tradusă în limba oamenilor pe care îi înfățișa, aromânii! Și asta a făcut, îmbrăcând-o astfel în hainele ei potrivite. A apărut în 2020, sub titlul Iroi lãspusits, laun an după traducerea în limba română (Eroi pătați, traducere de Mircea Bucurescu). Copleșitoare a fost reacția aromânilor la carte – în primul rând ca subiect, un roman dedicat lumii strămoșilor lor, lumii lor, tragediilor lor. La fel de emoționantă a fost și reacția lor la traducerea cărții în limba lor strămoșească. Maria și cu mine am făcut un turneu de promovare a cărții în primăvara anului 2022, de la Constanța la Tulcea și București, în săli pline în fiecare localitate. Să spun că ceea ce s-a întâmplat cu traducerea în limba aromână m-a bucurat nu exprimă cu adevărat emoțiile pe care le-am simțit. De multe ori mă gândesc cu un fel de melancolie la tatăl meu. Avea doar trei luni când i-a murit tatăl, așa că nu l-a cunoscut niciodată, lucru pe care l-a regretat toată viața. Din păcate, nu a trăit să vadă acest roman. Mă întreb ce ar fi crezut despre el. Îmi place să cred că ar fi fost mândru. 

Dacă, miraculos, ați putea vizita Constantinopolul în orice perioadă a istoriei sale, ce interval ați alege? Există un reper care definește, în absolut, spiritul acestui oraș?

Trebuie să spun că, într-un fel, am trăit în Constantinopolul imaginației mele pe durata scrierii romanului City of Man’s Desire, deși am vizitat Istanbulul doar o singură dată în această perioadă. Pentru mine, Constantinopol este orașul multor renașteri, capitala a trei imperii – cel roman, bizantin și otoman –, fiecare dintre acestea construindu-și temeliile pe cel anterior. A fost descris, de asemenea, ca un palimpsest, un text scris pe pergament, apoi șters pentru a face loc unui alt text cu un mesaj diferit, pe măsură ce cultura se schimba, lăsând, totuși, o amprentă, greu de distins, poate, dar acolo, pentru a fi descoperit de cei care se uită cu atenție. 

Sunt traducerile opere în sine?

Traducerile pot fi bune, mediocre sau proaste, în funcție de calitățile traducătorului. Este o chestiune de capacitate – talent – din partea traducătorului. Cel mai bun traducător, în opinia mea, este cel a cărui muncă este invizibilă pentru cititor, permițându-i acestuia să fie absorbit de poveste și să uite că a fost tradusă – să uite de intermediarul dintre operă și cititor. Ceea ce i se cere traducătorului este o cunoaștere profundă a limbii din care urmează să traducă o operă, precum și darul de a scrie bine în propria sa limbă. Este o artă, un act de echilibristică între două limbi – totul, în cele din urmă, în slujba operei. 

Ce vă leagă de Italia? Ați vizitat această țară? Ce anume v-a impresionat?

Când aveam șase ani, tatăl meu m-a dus la cinema, unde am văzut un film numit An Affair to Remember, cu Cary Grant și Deborah Kerr. În film era o scenă în care personajul principal își vizita mama într-o frumoasă vilă italiană (acum aflu că era pe Riviera Franceză!). Pentru mine, scena a surprins frumusețea Mediteranei și a aprins în mine o dorință permanentă de a ajunge într-un astfel de loc. Când aveam 19 ani, am găsit un anunț care cerea voluntari pentru a lucra la un sit arheologic din Italia în timpul verii. Aș fi plecat a doua zi, dar tatăl meu a considerat că eram prea tânără pentru a călători singură într-o țară străină. În schimb, am plecat împreună în Grecia. Dacă m-aș fi dus în Italia, viața mea ar fi putut lua o cu totul altă turnură, dar nu a fost să fie.
În calitate de studentă a limbilor clasice, am studiat latina – limba lui Cicero, Liviu, Horațiu și precursoarea limbilor italiene, române și aromâne. Am fost întotdeauna fascinată de felul în care s-au dezvoltat limbile romanice din strămoșul lor comun.
Desigur, istoria ulterioară a Italiei, Renașterea, m-a fascinat și ea, precum și modul în care această „redeșteptare” a fost, cel puțin în parte, inițiată de savanții care au fugit din Constantinopol, în timp ce turcii invadau vechea capitală bizantină.
De fapt, nu am vizitat Italia decât mai târziu în viață, ca turistă. Inevitabil, în excursiile mele în Italia, am căutat locurile antice – Pompei, Paestum, mormintele etrusce. În Roma, m-au atras Forumul, Panteonul, Băile lui Caracalla, Via Appia. Am vizitat și vila savantului grec bizantin Bessarion, despre care se spune că este prima vilă renascentistă din Italia. Am fost la Florența și la Veneția. Iar într-o zi, în curând, sper să vizitez Sicilia și să văd cu ochii mei, printre altele, templele antice dorice.

Este lumea culturală pregătită pentru momentul în care inteligența artificială va deveni conștientă de sine și va începe să emită conținut capabil să rivalizeze cu acela creat de om?

În ultimii ani, am ajuns la concluzia că noi oamenii, chiar dacă suntem foarte inteligenți, nu suntem suficient de înțelepți. Mai avem nevoie să urcăm pe treptele evoluției. Se pare că interesele personale sunt întotdeauna puse înaintea intereselor comune, dar nu am ajuns la un consens despre ce sunt, de fapt, aceste interese comune ale omenirii. Interesele personale, în schimb, par să fie foarte ușor de definit – putere, bani și ce e bine pentru mine! Greu de spus ce este de fapt bine pentru un om – aici intrăm în lumea filosofilor, iar filosofii nici ei nu s-au pus de acord asupra a ceea ce este interesul sau binele comun. În orice caz, nu ne înțelegem bine, noi oamenii. Nu ne-am înțeles în trecut, dovadă fiind războaiele purtate de strămoșii noștri. Și nici acum, în prezent, nu facem altfel. Cu apariția rețelelor sociale, situația a devenit mai tulbure – nu numai că nu ne înțelegem, dar ne urâm unii pe alții din ce în ce mai mult. Suntem și manipulați de cei care știu să manevreze în lumea misterioasă a ciberneticii. S-a inventat inteligența artificială, care, se zice, devine din ce în ce mai autonomă și în curând ne va manipula după logica ei. Iar logica ei nu este independentă sau imparțială – depinde de ce informații primește și din ce motive și interese.

În Orele astrale ale omenirii, celebra carte scrisă de Stefan Zweig, un capitol este dedicat căderii Constantinopolului. La finalul acestuia, autorul nota că „în istorie, ca și în viața omenească, regretele nu pot îndrepta greșeala unei clipe. O mie de ani nu pot răscumpăra ceea ce s-a pierdut într-un singur ceas.” Cei pasionați de istoria europeană știu că a existat și o consecință luminoasă a acelui moment istoric – Renașterea. Aproape în paralel, însă, a urmat teribila ascensiune a Imperiului Otoman, creșterea influenței Rusiei – epoca „Bizanțul de după Bizanț”, după expresia lui Nicolae Iorga (preluată și de Mircea Eliade). În opinia dumneavoastră, cei 570 de ani care au trecut de la căderea Constantinopolului au atenuat, măcar parțial, șocul acelei pierderi?

Eu aș spune da. Pentru majoritatea oamenilor – inclusiv din Balcani –, căderea Constantinopolului este un fapt istoric, nu o preocupare zilnică. Lumea noastră modernă nu prea seamănă cu lumea de atunci. Un eveniment, chiar o catastrofă, care a avut loc acum o jumătate de mileniu devine ceva abstract, mai mult un simbol, poate, al unei presupuse glorii pierdute. Adevărul este însă că Bizanțul a trecut prin mai multe momente-cheie în istoria sa. 
Anul 1204, de pildă, este un astfel de moment, când cruciații, sub conducerea lui Enrico Dandolo din Veneția, în drum spre Ierusalim, au ajuns la Constantinopol. După o serie de incidente și neînțelegeri, cruciații au cucerit capitala Imperiului Bizantin și au jefuit-o de bogățiile sale enorme. Chiar au instalat un imperiu „latin”, care a durat până în anul 1261. Consecința a fost, în cele din urmă, slăbirea fatală a Imperiului în fața dușmanilor care îl înconjurau.
În 1991, la Amsterdam, a avut loc o expoziție remarcabilă de obiecte din tezaurul San Marco din Veneția. Aceasta conținea icoane ferecate cu aur, vase de cristal, relicvarii de argint, boluri emailate și aurite, potire de aur, vase de alabastru, țesături de mătase și multe alte lucruri, toate de o mare calitate și minunate de văzut. Aș sfătui pe oricine dorește să vadă cu ochii săi arta, măiestria și bogăția Bizanțului să meargă în vizită la serenissima Veneția! Caii de bronz de pe San Marco și mascota Veneției – leul de bronz din Piața catedralei – sunt, de asemenea, pradă de la Constantinopol. 
Ceea ce vreau să spun cu povestirea de mai sus este că, în toate momentele istoriei, au existat configurații politice cu interese imediate. Și întotdeauna a existat o lipsă de previziune. Am putea spune că atât Imperiul Otoman, cât și cel Rus îi datorează multe Veneției! Părinții mei, așa cum am menționat, provin din două țări diferite, România și Grecia (de fapt, când tatăl meu s-a născut, în 1907, Macedonia era încă o provincie otomană, iar el un supus al sultanului!). Un lucru care îi lega era memoria comună a dominației otomane din trecut. 
De când eram mică, i-am auzit pe părinții mei – și pe alții – descriind perioada dominației otomane ca 500 (sau 570) de ani de întuneric, de înapoiere. Dar ce însemna asta, cinci sute de ani de întuneric? Și ce s-a întâmplat cu acei oameni care au trăit în acești cinci sute de ani? Printre ei s-au numărat și strămoșii mei. Ce ar fi trebuit să înțeleg eu din viața lor? Aceasta a devenit căutarea mea – să încerc să înțeleg trecutul și, astfel, să-mi creez mie un trecut. Intenția mea nu este de a judeca istoria, ci de a o înțelege. Istoria este plină de greșeli, mari și mici. Am putea spune că este cronica greșelilor. Francis Fukuyama a scris despre „sfârșitul istoriei” atunci când a căzut Uniunea Sovietică, de parcă lucrurile s-ar fi schimbat din acel moment, ca și cum ne-am fi învățat lecția și nu am mai face greșeli. Nu a fost să fie așa. Greșelile au o genealogie a lor. Așa cum ceea ce s-a întâmplat în anul 1204 a înlesnit întâmplările din 1453, alte evenimente au dus la cele din 1204 – și așa mai departe. Iar între greșelile care se tot întâmplă, între războaie și catastrofe, între frică și îngrijorare, viața merge mai departe. Există momente de satisfacție, de bucurie, de plăcere, momente de înțelegere și iluminare. Cu un oarecare regret, cu nostalgie, trebuie să accept că, așa cum dispar oamenii în timp, dispar și obiceiurile, tradițiile, modurile de a vorbi, de a trăi – și nu mai revin. În romanele mele, am încercat să descriu felul în care viața de zi cu zi este întreruptă, zguduită, până la urmă schimbată, de evenimente neașteptate. Dar acesta nu a fost singurul meu scop. Am încercat, de asemenea, să păstrez pe hârtie ceea ce știam că este adevărat, să las un fel de mărturie, chiar și sub formă de roman, a unei lumi bogate, odată pline de viață, acum dispărute.

City of Man's Desire

Conversation with a Writer: Cornelia Golna, or: The Birth of a Novel

– by Liliana Alexandrescu

My friendship with Cornelia Golna began in 1979, the day we met. Of the many occasions when we saw each other after that, there is one image that has always remained vivid in my mind. It was a sunny Sunday afternoon, and we were strolling through the Vondel Park, in the middle of Amsterdam, behind the pram carrying Cornelia's baby daughter Laura. The day was pleasantly mild (was it in the spring or fall?), so we found a café and sat down to a cup of tea. It was there, for the first time, that she told me about her grandfather, who for obscure political reasons was murdered in a woods at the edge of a city in Macedonia in the year 1908. Afterward, she unraveled the tangled web of her family history for me, evoking characters in strange attire, half European, half Eastern, with flint rifles and fezzes, with indestructible bonds of loyalty and implacable enmities, with stories of love and revenge, which took place in isolated mountain towns or in the colorful hustle-and-bustle of Constantinople, the capital of the patchwork that once was the Ottoman Empire... Now, years later, her own fascination with this multifaceted world has resulted in a novel, City of Man's Desire, reason enough to ask her how she came to write it.

Liliana Alexandrescu: For me, the emergence of City of Man's Desire was a long and fascinating journey through the "thousand-and-one nights" of its creation, during which you acted as my guide and my personal Sheherezade...
Cornelia Golna: I would never have described myself as a Sheherezade, nor my novel as a tale out of the Thousand and One Nights, though it is true that at times it touches upon fantastic elements and toys with the preternatural. The inspiration for my novel, City of Man's Desire, however, is firmly entrenched in history. From the beginning, my ambition was to try to recreate the world in which my father was born. I was always fascinated by the idea that he was born in the Ottoman Empire, a world of diverse cultures and religions.

Yes, it seems like the distant past, yet it is part of recent history... less than one hundred years ago. The events that took place then still have repercussions today, and not only in the area involved. In which part of the empire was your father born?
My father was born in the Ottoman province of Macedonia, part of which is now Greek Macedonia. (I found a site on the Internet listing immigrants to America from the beginning of the twentieth century, among whom my uncle - my father's oldest brother –who stated his place of origin as Neveska, Turkey. Today that village - it is now called Nymphaion - is in Greece.) The year was 1908. As you know, it was also the year my grandfather was assassinated in the course of the "Macedonian Struggle," a kind of guerilla war, which pitted the various ethnic and religious groups in the province against their Turkish rulers and against one another. My grandfather's death has always been shrouded in mystery. My father never found out why he was killed, nor who was behind it, and I am none the wiser. Though my father and grandfather do not really figure in the book, they were my inspiration for writing it.

You live in the Netherlands, you wrote your novel in English, and we, from the moment we met, have spoken Romanian together. In this way, we spontaneously created a personal linguistic zone for ourselves, which reflects our shared origin. Although we both live in the Netherlands, in a cultural context different from the one in which either of us grew up, we have a common history, which regularly resurfaces. Where do you place yourself within this multi-linguistic mosaic? Who are you?
My background has always sounded intriguing to people. Or odd, perhaps. More than anything, I am American because I was raised in the United States. But inside me I have four countries vying for attention. As to my loyalties, that depends on the situation - for example, in July 2004, as the Greek national team swept to victory in the European Football Championship games, I felt the tug of Hellas pulling at my heartstrings. In a nutshell, I was born in Bucharest, Romania, of a Romanian mother and a Greek father. My parents managed to leave that country, thus avoiding my father's imprisonment by the communists, when I was 6 months old. They struggled to survive in post-civil war Greece for four years until they were able to immigrate to America, where I grew up and was educated.

I'd like to return now to the moment when certain circumstances (which, with regard to your arrival on this earth, you could call Fate) combined to bring your father to Romania. Why Romania of all places? Why not France or Germany or straight to America, where so many others went at that time?
My grandfather's death had major implications for the family, financially and socially. In 1930, with $20 in his pocket, my father set off for Romania to seek his fortune. In contrast to how many people see Romania today, in those years that country functioned as a kind of America in the eastern part of Europe, and there were many like my father who went there for the economic opportunities it offered. The fact that my father was Aromanian and thus spoke a language closely related to Romanian, also played a role for him. He met my mother in 1940, at the beginning of the Second World War. They married in 1944, as the Americans were bombing Bucharest. The end of the war brought with it the Russian army and communist rule. For my father, it meant the loss of the business he had built up in Romania. He was declared an enemy of the people and barely escaped imprisonment. In 1951, I was born, seven years after my parents married - they had thought they would never have children. It was at this time that my father decided that he had to leave Romania. As he no longer had a valid Greek passport, he used an army-enlistment document, showing that he had served in the Greek army, to prove he was a Greek citizen. This was accepted, and in August of that year, with a laissez-passer good for one trip out of the country and without the right of return, we left from Constanta on a cargo boat carrying grain to Greece. Greece was facing difficulties of its own, having been under German occupation throughout the war and then suffering a civil war immediately thereafter. We arrived in the aftermath of this civil war and stayed until 1955, when we were able to immigrate to America.

Tell us something about yourself - the decisive moments in your life that made you who you are.
When I reached the age of 26, it was my turn to go out into the world and seek my fortune. Following in my father's footsteps, but in reverse, with $1000 in my pocket, I left America for Europe. My plan, though vague, was to get to Romania eventually, to see the land of my birth. My first stop was Barcelona, in Spain, where I stayed a year, supporting myself by teaching English. This was in 1977, a year after Generalissimo Francisco Franco's death, and I had the privilege of experiencing at first hand what it meant to live in a country just coming out of forty years of dictatorship. It was a time of euphoria. The exuberance was often contagious as people gathered spontaneously, dancing and demonstrating in the streets to celebrate their newfound freedom.
While there (sometimes life is as weird as fiction) I discovered I had an uncle, a vague family relation from my mother's side, in Madrid. He put me in touch with the Romanian Embassy and helped me arrange a scholarship to study in Bucharest.

So, like your father a half-century earlier, you arrived in Romania. Can you describe your spiritual "re-acquaintance," at the distance of a generation, with your country of origin, in the well-known historical and political conditions of those years?
For me, Romania was a revelation, a country in a time capsule, familiar and strange at the same time. It was as if I had landed in a world frozen in time, a way of life that had disappeared in the West but had been preserved there, in the isolation created by the Iron Curtain. People around me spoke a language I could understand perfectly but had to relearn to use. They retained an Old-World gentility, courteous manners, grand hospitality (despite economic difficulties). Communism had acted like a blanket, a mist, if you will, over another world, a world in which people lived their real lives. In this world, I found traces of an earlier world - that of my parents. Of course, there were family and friends, people of their generation, who remembered them and talked of the old days. But it was more than that - the old center of Bucharest, the limited traffic, pedestrians filling the streets. The brasseries where you could sit with friends before a portion of mititei and beer, the restaurants with orchestras playing old romanţe.
For a long time after I left, it was the political system, the totalitarian aspects of Romanian existence that haunted me: the limitations on people's freedoms, the propaganda, the lack of information and contact with the outside world, economic hardships, lack of modern conveniences, etc. These things intimidated me. Life in Romania was totally different from the life I had known in America, or Spain, for that matter. But later other aspects resurfaced: there was the mystery, the layers of civilization that lay below the surface, the evidence of an earlier world. It is this contact with the past that has remained with me most, this urge to look below the surface - the urge of a frustrated archaeologist. I can say that my first year in Romania has been, until now, the most profound experience of my life.

And how did you come to Holland?
I met my husband, Jan Willem Bos, while in Bucharest - he was doing research for his thesis on Romanian literature. We came to Amsterdam, where we stayed a year, and then went on to the States. Two years later we returned to Romania, where Jan Willem taught Dutch at the University of Bucharest. During that period too our daughter was born. Our second stay was more hardship than enlightenment, as the country disintegrated around us under Ceausescu's policies. Finally we returned to Holland in 1984, where we have been living and working ever since.

This odyssey brought you in the end to a safe place, where you settled, raised a family, wrote a book. I have that book now in my hands. It is the result of many years of reflection, of searching, of admirable perseverance. It is, as any original act, also a magical act! Now, looking at the work before you, how do you view the result of your efforts? How did you weave your experiences, your past emotions, into it?
I remember, as a child I was very impressed by the idea that my father had been born in the Ottoman Empire, a subject of the Turkish sultan. For a long time, that was my only point of contact with the Ottoman world, that and the platitudes: the fabled cruelty of the Turkish rulers who for five hundred years had stood in the way of progress and oppressed the people. On a personal level, there were other platitudes that seemed to contradict the first. A Turk, said my father, once he became your friend, was your friend for life. There was no double-dealing, no cheating. My father often spoke of a bey, an Ottoman lord, who had had business dealings with my grandfather and who had been the most honorable and loyal of men. After my grandfather was assassinated, this particular Turk, the bey, brought several sacks of flour and other food stuffs to my grandmother's house to help her out, and he spoke of his profound sorrow at the loss of his friend. I have already mentioned that my family belongs to a small group of people known as the Aromanians, or Vlachs, Orthodox Christians like the Greeks, but speakers of a Romance dialect. With them we enter the complex, entangled world of the Balkans, more specifically, the ethnic cocktail that was Macedonia. My great-grandmother, though illiterate, was said to have spoken Albanian, Bulgarian, Turkish, and a smattering of Greek, in addition to her mother tongue. As I grew older, this polyglot, multicultural world of the Ottoman Empire intrigued me more and more. It is odd to think, but less than a century ago, the Ottoman Empire was largely intact. True, Greece and Serbia had broken away, and the Romanian principalities were no longer its vassals, but Thrace, Macedonia, and present day Albania were Ottoman provinces. The Middle East was an integral part of the empire. Besides Turkey itself, it encompassed present day Iraq, Syria, Israel, the Palestinian Territories, Lebanon, and Jordan; Egypt still nominally recognized the Sultan's sovereignty and Libya too was Ottoman.

Now I understand why you chose Constantinople as the setting of your story.
Indeed. It was the heart of the empire - its capital and most important city. For the empire's inhabitants, Constantinople - present-day Istanbul - was known simply as "The City." (According to linguists, the name Istanbul itself is derived from the Greek, Eis tan poli, which means "to the city.") And it had been a capital - of two empires, the Byzantine and the Ottoman - for almost 2000 years. More than that, it was a multi-ethnic, multicultural city and had been for hundreds of years. I wondered what it must be like to live in such an ancient, multi-faceted place. The entire empire was a mixture of cultures and languages. Constantinople was a microcosm, the empire in miniature.
1908 was the year of the Young Turk Revolution - a pivotal event in Ottoman history it seemed to me, for though it was meant to save the empire by modernizing it, it carried within it the seeds of its destruction. Many elements (discontent with the workings of the empire, poverty, inequality, nationalistic longing, autocracy, Western interference in internal affairs, etc) combined to bring it about, but the revolution itself marked the moment when the fabric of the empire began to tear - when the traditions on which it was based were consciously put aside to make way for a society based on a Western style legal system. I wanted to explore this moment, plunge my characters into this contradictory world, examine their attitudes, follow their reactions to what was happening around them, how it affected their personal lives and relationships.

Your novel begins in a house in the Greek quarter of Constantinople and ends on the deck of a ship sailing up the Bosphorus toward the Black Sea and Romania. Your characters walk along the streets and through the marketplaces of the Ottoman capital, they go to coffeehouses, to a ball, or take part in a revolution; some of them, driven by intellectual passion or greed, scramble along mountain paths in search of hidden treasure. The reader follows them, intrigued, and thus is manipulated by the author. But how do you feel about your heroes; do you identify with one or more of them? With Theodora perhaps, subjected to a true rite of passage from day-dreaming adolescence to womanhood? Or maybe with John Townsend, obsessed by his inner vision of an imaginary Byzantium/Istanbul?
This is a difficult question. A writer has to crawl into the minds of all her characters, to understand them and their motivations, to follow their actions. This doesn't mean, of course, that she identifies with them all. I suppose the character closest to me is Theodora, the girl around whom the story takes place. She is loosely based on me, but a much younger me, who has yet to discover the world. She is certainly not my alter ego. Another character might be the American, John Townsend, a man in search of something to give meaning to his life. But I think he is more of a dreamer than I ever was. Elizabeth, Theodora's mother, has something of me too in that she, as a Romanian, lives not in her own country but that of her husband and is not always at ease in his world. Probably, in my attempts to portray my characters, unintentionally I left a bit of myself in each of them.

The motto at the beginning of the novel: "We wake from one dream into another dream," a quote from Emerson, alerts us at its onset that City of Man's Desire, in its form of narrative fresco, like Tolstoy's War and Peace, is a meditation on history, above which hangs the ephemeral shadow of all that is fleeting. Nothing is as it seems: Constantinople is not the indestructible city of peace, and the characters often find themselves chasing after illusions. But the book reminds me too of a Bildungsroman, Goethe's Wilhelm Meisters Lehrjahre for example, in that the protagonists change, evolve through a series of trials, failures or small personal triumphs, and reach a new stage in their lives, a new point of departure. But now, setting aside the classical prototypes (Tolstoy, Goethe), I'd like to ask you where within modern trends of American fiction you would place your novel. Does it fit in with American immigrant literature?
There are a great number of novels written by and about Americans of various ethnic origins, The Joy-Luck Club, by Chinese-American Amy Tan for example, and Middlesex, by the Greek-American Jeffrey Eugenides. I think most of these books deal with adaptation: trying, among other things, to reconcile the New World with the Old. I touch on problems concerning the confrontation of East and West, though I don't link them specifically to America. Somehow I became caught up in the effects of Western influences on an Eastern culture. This aspect appears now and then in the novel - more in terms of attitudes toward the East, and the attempts of a more traditional culture to adapt to Western forms. Inasmuch as I am concerned with how people try to reconcile opposing world views, I do fit into the American immigrant literature genre.

Your novel reminds me of Elia Kazan's film, America, America, which also takes place in the Ottoman Empire.
I think there is a fundamental difference between this film and my book. The film, though it takes place largely in Turkey, mainly in Istanbul, has its eye clearly set on America - the land of hope, of freedom, of opportunity. America, the ultimate goal of the protagonist, is finally reached, and it lives up to his expectations. My view - if not that of my novel specifically, my life in any case - fits in better with that of Greek director Theo Angelopoulos in his film, Ulysses' Gaze. This is a film about a man, a Greek, who immigrated to America but returns to Europe, to northern Greece - Macedonia specifically - and starts on a journey to rediscover a world that ended around the beginning of the twentieth century, the world of the Balkans, when it was still intact, before it was torn apart by war and hate and national ambitions. He is haunted by this world. In the process he relives his own past. His search takes him throughout the Balkans, through Albania, war-torn Yugoslavia, as far as Romania, where his Greek family had settled and lived until after the Second World War. They leave around 1950, the same time my family did. For some reason, this world has me too in its grip. And maybe in a way, I was even more audacious than Angelopoulos - I tried to recreate it.

To illustrate this and give an impression of the way in which you evoke a moment and an atmosphere as direct experience, I'd like to quote a passage from Chapter 38 - not the radiant image of the sun-drenched metropolis of the opening chapter but an image of the city before dawn, still asleep but haunted by a premonition of the dangers of the coming day, menaced by yet another army, another invasion: "The predawn mist spread itself over the city. It rolled downstream along the Bosphorus and spilled over the still waters of the Golden Horn. Blending with the silence of the hour, it settled over empty streets and darkened houses. Over stone walls, hidden courtyards and gardens. Over public fountains. Over mosques, churches, synagogues. Over jutting ridges and forgotten valleys, over cemeteries and abandoned lots. Over stray dogs and beggars, over hovels and mansions. Over proud monuments and sorry ruins. Over the past and the present, spreading itself evenly, filling all nooks and corners with its soothing stillness, favoring no one, ignoring no one. It concealed the city as it had always done, shielding it as it slowly came to life after a night of dreams and nightmares, giving it time to revive and take on a new day."